orânduielile lor din Pontos; fiecare cerca să aibă putere cele hotărâte de el. Cato îi luă apărarea Iui Luculus căruia i se făcea o evidentă nedreptate. Pompei, înfrânt în Senat, făcu o probă de demagogie în popor şi propuse să se împartă pământuri soldaţilor săi. Cum şi aici se opuse Cato, făcu să cadă legea. Atunci Pompei îl îmbrăţişa pe Claudiu, cel mai îndrăzneţ dintre demagogii tuturor vremurilor. Caesar, care se întorcea din expediţiile din Spania, voia şi să candideze Ia consulat şi să ceară triumful. Dar. Fiindcă după lege candidaţii trebuia să fie prezenţi, iar cei ce aveau să triumfe urma să rămână în afară de ziduri, ceru Senatului să-i permită să candideze prin prieteni. Cu toate că mulţi voiau, Cato se opuse. Cum îi simţi favorabili lui Caesar, cheltui toată ziua vorbind şi aşa, împiedică hotărârea. Lăsând deoparte triumful, Caesar intră în Roma şi se ocupă de Pompei şi de consulat. Ales consul, i-o dădu pe lulia de nevastă lui Pompei. Se uniră contra republicii: unul aduse legi de împărţire de loturi celor săraci şi de împroprietărire, celălalt fu de faţă ca să le sprijine. Cicero şi Luculus se înţeleseră cu celălalt consul să împiedice promulgarea. Cato, mai ales. Se opuse cu disperare, căci unirea dintre Caesar şi Pompei îi dădea de bănuit că alianţa lor n-avea în vedere un motiv drept. „Nu mă tem de împărţirea pământurilor, zise el, ci de plata pe care vor cere-o cei care prin aceste dărnicii linguşesc şi atrag mulţimea.” Senatorii îi dădură dreptate.
32. Şi alţii, din afară de Senat, i se alăturară în mare număr, indignaţi de purtarea ciudată a lui Caesar. Într-adevăr, propunerile făcute de cei mai insolenţi şi revoluţionari tribun* Caesar le sprijinea cu autoritatea sa de consul, ca să placă mulţimii, strecurându-se astfel, în chip umilitor şi josnic, în sufletul poporului.
Temându-se de rezistenţă, Caesar şi Pompei recurseră la violenţă şi începură prin a-1 insulta pe Bibu-lus. Când acesta cobora în For, i se turnă în cap un paner cu murdării, apoi populaţia se aruncă asupra lictorilor şi le rupse fasciile; pe urmă veni o ploaie de pietre şi lemne; mulţi fură răniţi şi ceilalţi o luară la fugă. Cato se retrase cel din urmă, încet, blestemând asemenea cetăţeni.
Caesar şi Pompei nu făcură numai legea aceasta; decretară ca Senatul să o promulge şi să jure că arc s-o menţină şi s-o apere în caz de se va opune cineva. Pedepse aspre fura hotărâte pentru cei ce vor refuza jurământul. Jurară toţi, de nevoie, aducându-şi aminte de ce păţise bătrânul Metelus % care, nevrând să depună jurământul pentru o lege la fel, fusese exilat din Italia şi poporului nu-i pasase deloc. Femeia şi surorile lui Cato cu lacrimi în ochi îl rugau să cedeze, de asemenea şi prietenii şi tovarăşii lui. Dar cel ce-l convinse mai ales prin sfaturile sale, fu oratorul Cicero, îi zise că poate nici nu-i drept să creadă că un singur om trebuie să reziste celor hotărâte în comun de toţi; iar, în imposibilitate fiind de a schimba ceva din cele întâmplate, a nu se cruţa pe sine e nebunie şi prostie. „Ultima prostie ar fi să laşi la discreţia oamenilor răi un stat căruia i te-ai devotat toată viaţa şi să Iaşi să se creadă că nu te mai îngrijeşti de luptele de susţinere pentru el.”
1) Metelus Numidicus, exilat de partidul lui Marius
Dacă n-are Cato nevoie de Roma, Roma are nevoie de el. Toţi prietenii săi au nevoie de el, şi el, Cicero, cel dintâi, căci îl vede pe Claudiu, înarmat de tribunat, că se pregăteşte contra sa. Cato, înmuiat, se zice, de aceste discursuri şi de toate rugăminţile, ceda, cu greu, şi jura cel din urmă. – în afară de Favonius, un prieten al său.
33. Caesar, mândru de această victorie, aduse altă lege prin care se împărţea aproape toată Campania săracilor şi celor lipsiţi. Nu se opuse nimeni, în afară de Cato. Caesar îl târî de pe tribună la închisoare, fără să lase totuşi ceva din sinceritatea vorbei sale; ci, pe drum, vorbea despre lege şi-1 sfătuia să înceteze cu astfel de politica. Venea în urma lui Senatul, cu ruşinea pe faţă, şi ce era mai de treabă din popor, încât nu i-a scăpat lui Caesar că ei suportă greu faptul acela. Dar se îndărătnici şi aşteptă să-1 roage Cato.
Când fu clar că n-are să facă nimic, învins de ruşine şi de nedemnitatea faptei, trimise singur, în ascuns, un tribun să-1 scoată din mâinile lictorilor.
Totuşi, prin legile acelea şi prin dărnicie seduse poporul, încât îi vota provincia Iliriei şi Galiei întregi şi patru legiuni pe cinci ani. Cato le prezisese că-i aşază ei singuri cu voturile lor pe tiran în Capitoliu; în contra legii îl schimbară din rândurile patricienilor din popor pe Publius Claudiu şi-1 numiră tribun; plata lui era să-1 alunge pe Cicero; îi aleseră consuli pe Piso
Calpurnius, socrul lui Caesar, şi pe Gabinius Aulus, om obişnuit al casei lui Pompei, cum spun cei ce ştiu obiceiurile şi viaţa lui.
34, Dar, deşi puseseră stăpânire cu străşnicie pe situaţie şi dominau cetatea prin teroare şi favoruri, totuşi, Caesar şi Pompei se temeau de Cato. Căci, chiar în lucrurile în care îi erau superiori, pe care le făptuiseră anevoie şi cu trudă, acest succes nu era curat; se ştia că violenţa îi făcuse să reuşească şi asta-i supăra şi o găseau intolerabilă. Nici Claudiu nu trăgea nădejde să-1 poată exila pe Cicero, cât o fi Cato în Roma. Cu totul ocupat de planul său, abia intră în funcţie şi-1 chemă la sine pe Cato; îi spuse că-1 socoate ca pe cel mai fără de pată roman, în care să poţi într-adevăr avea încredere şi că vrea să-i dovedească stima lui prin fapte. Deşi mulţi îi ceruseră guvernământului Ciprului şi al lui Ptolemeu şi se rugaseră să fie trimişi, numai pe el îl socoate demn şi-i dă cu plăcere această favoare. Cato strigă că este o cursă şi o batjocură, nu o favoare. Claudiu răspunse mândru şi dispreţuitor: „Dacă nu eşti mulţumit, vei pleca silit”. şi venind înaintea poporului propuse legea pentru trimiterea lui Cato în Cipru. Când a purces, nu i-a dat nici corabie, nici lictor, nici soldaţi, afară numai de doi secretari, din care unul, un hoţ, un ticălos din cale-afară, iar celălalt clientul lui şi, ca şi cum i-ar fi dat puţină ocupaţie Ciprul şi Ptolemeu, i-a mai rânduit sa readucă nişte exilaţi bizantini, căci voia, cât o fi dânsul tribun, să nu-i stea în cale Cato.
35. Constrâns, Cato îi scrise lui Cicero, care era exilat, şi-1 sfătui să nu se revolte şi să nu arunce cetatea în război şi măceluri, ci să se abţină un timp pentru a fi iarăşi salvatorul patriei, îl trimise înainte pe Canidius, un prieten al său, la Cipru să-1 facă pe Ptolemeu să cedeze fără lupta, căci, atât cât va trăi, nu-i vor lipsi nici banii, nici onorurile. Poporul îl va face preotul Venerei din
Saphos. Petrecu un timp în Rhodos, pregătindu-se şi aşteptând erau
răspunsurile. În vremea asta Ptolemeu, regele Egiptului, dintr-o supărare şi o neînţelegere cu supuşii săi, părăsi Alexandria şi se porni spre Roma, cu speranţa c-o să-1 aducă înapoi Caesar şi Pompei, cu oşti. Voind să se
întâlnească cu Cato, trimise după el un slujbaş crezând că va veni. Dar cum Cato luase un purgativ atunci, îi răspunse că, de are treabă cu dânsul, poate să vină el. Când sosi, nici nu-i ieşi înainte, nici nu se sculă de jos. Ci-1 salută ca pe uu om oarecare şi-i spuse să stea jos. Această primire îl tulbură la început pe Ptole-meu, uimit să găsească sub un exterior simplu şi popular, atâta rigiditate şi mândrie în gesturi. Dar când începu să-i spună lui Cato de afacerile sale, auzi cuvinte de un adânc bun-simţ st o completă sinceritate. Cato blama demersul ce-1 făcea şi-i arată câtă fericire părăsea pentru a se duce într-o adevărată robie, să se expună la necazuri multe, să fie obligat să corupă lăcomia puternicilor din Roma, pe care Egiptul, de ar fi el acoperit cu aur, nu i- ar putea sătura. II slătui să se întoarcă în Egipt şi să se împace cu supuşii săi. Era gata să meargă chiar el, să-i împace. Rechemat la raţiune de aceste cuvinte, regele se trezi ca dintr-o nebunie sau o furie: fu uimit de înţelepciunea lui Cato şi de cuminţenia sfaturilor sale. Era gata să-l asculte. Dar prietenii îl întoarseră la primele gânduri. Se duse deci la Roma, unde, cum se prezentă la uşa unui magistrat, trebui să geamă de nenorocita-i hotărâre; regretă că n-a luat în seamă nu părerea unui om înţelept, ci a unui oracol al zeului.
36. Ptolemeu, regele Ciprului, printr-un noroc al lui Cato, luă otravă şi muri. Deşi se spunea că i-au rămas multe averi, dânsul hotărî să plutească spre bizantini, iar în Cipru îl trimise pe Brutus, un nepot de soră, căci n-avea prea mare încredere în Canidius. Ii împacă pe exilaţi şi-i lăsa în armonie, iar el se întoarse la Cipru. Fiindcă era vorba de o avere mare şi împărătească, în cupe, mese, pietre preţioase şi haine de purpură care trebuiau vândute şi preiăcute în bani, voi să le cerceteze singur pe toate, cu amănuntul, şi să scoată preţul cel mai bun, să fie el prezent la toate şi să ţină socoteală de eelc mai mici sume. N-avea încredere nici în moravurile târgului şi-i bănuia în mod egal pe toţi, ofiţeri, crainici, cumpărători şi prieteni. Se adresă fiecărui cumpărător în parte, făcându-i să se concureze; astfel, toate s-au vândut după valoarea lor.
37. Prietenii lui Cato s-au supărat tare mult de neîncrederea lui, mai ales Munatius. Cel mai intim dintre toţi, care prinse o ciudă nepotolită, aşa că şi Caesar scrise, în Calo al său, detaliile pe care i le dăduse Munatius şi ele făcură partea cea mai amară a satirei. Munatius totuşi spune că supărarea lui a venit nu din cauza neîncrederii lui Cato, cât din pricina puţinei consideraţii cc-i arăta şi dintr-o gelozie personală pe care o avea pe Canidius. Căci Munatius a publicat o scriere despre Cato, după care s-a luat mai ales Thraseas. Se spune că venind ultimul la Cipru i s-a dat o locuinţă de care fugiseră toţi; s-a prezentat la Cato, care nu 1-a primit deoarece era ocupat cu o afacere împreună cu Canidius; că plângândn-i-se în cuvinte moderate, primise un răspuns foarte puţin stăpânit. „Prietenia prea marc este adesea, după cum spune Teofrast, un izvor de ură. şi tu, fiindcă mă iubeşti mult, crezi că n-am pentru tine toate atenţiile, şi, iaca, tc-ai supărat pe mine; mă folosesc de
Canidius mai mult decât de alţii pentru experienţa şi credinţa sa; a sosit aici între cei dintâi şi-i sunt mâinile curate.”
Se pare că i-a mărturisit Cato lui Canidius convorbirea personală avută cu Munatius. Munatius află şi nu se mai duse la masă la Cato, cum nu se mai duse nici la sfat când îl chema. Cato îl ameninţa că o să-i ia garanţie, cum se face cu cei îndărătnici; Munatius însă nu ţinu seamă de aceste ameninţări, plecă la Roma şi ţinu multă vreme supărarea sa. Dar după o convorbire cu el ce a avut-o Marcia, care era încă în casa lui Cato, fu. Invitat la masă împreună cu Cato la Barca. Cato ajunse mai târziu, când se aşezaseră toţi, întrebă unde sa se aşeze şi-i răspunse Barca: „Unde vei voi”. Se uita în toate părţile şi zise că se va aşeza lângă Munatius. Făcu ocolul mesei şi se duse lângă el, dar nu-i arătă alte semne de prietenie toată vremea mesei. La câteva zile, Marcia îl rugă şi el îi scrise lui Munatius că ar dori să-i vorbească. Munatius se duse de dimineaţă şi Marcia stătu cu el de vorbă până plecară toţi cei ce erau la Cato. Cato, intrând în odaie, îl cuprinse pe Munatius cu amândouă braţele, îl îmbrăţişa şi-i vorbi prietenos.
Am înşirat aceste lucruri, socotind, după părerea noastră, că aruncă mai multă lumină asupra caracterului şi obiceiurilor oamenilor, decât faptele mari la lumina zilei.
38. Cato adună argint, puţin lipsindu-i până la şapte sute de talanţi. Fiindcă se temea de lungimea călătoriei, pregăti vase multe, care cuprindeau fiecare doi talanţi şi cinci sute de drahme; legă fiecare vas cu o funie mare la capătul căreia puse o bucată groasă de plută, pentru ca, de s-ar îneca corabia, plutele să înoate pe apă şi să arate locul unde sunt vasele. Aceşti bani ajunseră aproape toţi la Roma cu noroc. Cato scrisese cu grijă, în două condici, lot ce primise şi cheltuise în timpul comisiunii, dar nu păstră niciuna nici alta. Una era în mâna unui libert al său, numit Filagirus, care, îmbarcându-se la Cenrheea, naufragie şi pierdu toate vasele cu bani. Cato o păstră pe cealaltă cu sine până Corciră, unde aşezară corturile. Corăbierii aprinseră, de frig, focuri mari şi multe, se aprinseră corturile şi condica dispăru. Administratorii regali care erau de faţa aveau să închidă gura duşmanilor şi sicofanţilor. Dar Cato nu fu mai puţin simţitor la paguba, căci nu întocmise conturile ca să probeze buna sa credinţă, ci pentru a da altora pilda severei sale exactităţi; soarta nu i-a îngăduit-o.
39. Romanii aflară de sosirea lui pe corăbii şi toţi, magistraţi şi preoţi, tot Senatul şi mult norod îi ieşi înainte la Tibru, încât nu se mai vedeau amândouă ţărmurile şi întoarcerea sa n-a fost mai prejos de un triumf prin spectacolul şi graba mulţimii. Unora li s-a părut asta cam îndrăzneţ şi Cato arătase o mândrie nelalocul ei; în loc de a coborî şi a opri corabia unde întâlnise consulii şi pretorii, continuase plutirea pe o galera regească cu şase vâsle şi se opri numai după ce flota intră în port. Totuşi, când a văzut trecând prin For atâtea sume de aur şi argint, poporul se minună straşnic. Senatul se aduna, îl lăudă în mod potrivit pe Cato şi-i decretă o pretoră extraordinară, cu privilegiul de a asista la jocuri cu o togă cu purpură pe margini. Cato refuza aceste onoruri şi-i ceru Senatului numai eliberarea lui Nicias, intendentul răposatului rege Ptole- meu, ale cărui hărnicii şi grijă le mărturisi el. Filip, tatăl Marciei, era pe-atunci
consul; şi demnitatea, puterea consulară se revărsară oarecum şi asupra Iui Cato; căci colegul lui Filip îl onora mai mult pe Cato pentru virtutea lui, decât îl cinstea Filip pentru înrudirea lor.
40. După ce se întoarse Cicero din exilul la care-1 condamnase Claudiu, revenind şi având mare influenţă, luă cu sila tablele trifkmiciene pe care le pusese în Capitoliu, în lipsa sa, Claudiu. Senatul se adună cu acest prilej şi Claudiu denunţă purtarea lui Cicero; acesta răspunse că fiind numit Claudiu tribun contra legilor, tot ce făcuse în timpul funcţiei sale era de la sine nul şi nu putea avea efect. Calo îi întrerupse cu violenţă aceste explicaţii, apoi, la sfârşit, se scula şi lua cuvântul. Nu credea că e nimic sănătos, nici bun în toată activitatea politică a lui Claudiu. Dar de ar anula cineva câte fac tribunii, ar fi anulată şi toată activitatea sa din Cipru şi n-ar mai fi misiunea legală, pentru că a votat-o un magistrat ilegal. Numirea lui Claudiu n-a fost o încălcare de lege, pentru că legea permitea trecerea dintr-o familie nobilă în una plebee. Dacă a fost un rău tribun, nu se cuvenea să se înjosească magistratura jignită; trebuie pedepsite nedreptăţile, nu funcţia. Cicero, supărat de acest discurs, îi păstră pică multă vreme; nu-1 mai trata ca prieten, dar, până la urmă, se împăcară.
41. În timpul acesta, Crassus şi Pompei se întâlniră cu Caesar, care venise dincoace de Alpi, şi se învoiră să ceară din nou uu consulat pentru anul viitor iar la intrarea lor în funcţie să decreteze pentru Caesar prelungirea guvernării în Galia şi în celelalte provincii, iar pentru ei înşişi în provinciile cele mai mari, plus forţe armate şi bani. Aceasta era o conspiraţie pentru împărţirea conducerii şi distrugerea republicii. Erau atunci mulţi şi iluştri bărbaţi, care se pregăteau să candideze la consulat; dar ceilalţi, văzându-i candidaţi pe Crassus şi Pompei, s-au dat în lături. Numai pe Lucius Domitius, bărbatul Porciei, sora lui Cato, acesta 1-a convins să nu cedeze şi sa nu aibă aerul că fuge de o luptă, în care nu era în discuţie magistratura, ci libertatea romanilor. Cetăţenii mai cinstiţi începuseră să vorbească că n-ar trebui admis ca Pompei şi Crassus, unindu-şi puterea, să facă prea apăsătoare puterea consulatului; ci, unul sau altul, trebuia să fie înlocuiţi şi se alăturară lui Domitias îudemnându-î şi încurajânchi-1 să stăruie în cererea sa, căci şi mulţi din cei care tac acum de frică, îi vor da totuşi votul. De asta se şi temeau cei din jurul lui Pompei şi Crassus şi-i întinseră o cursă lui Domitius, pe când cobora în Câmpul lui Marte, înainte de a se face ziuă, luminat de torţe. Sclavul ce mergea înaintea lui Domitius căzu lovit de o suliţă; ceilalţi fiind răniţi o luară la fugă, în afară de Cato şi Domitius. Cato. Deşi rănit la braţ, îl reţinu pe Domitius şi-1 îndemnă să se ţină tare şi să nu părăsească lupta pentru libertate contra tiranilor, câtă vreme mai sunt vii. În ce chip se vor folosi de magistratură, o arătau destul prin nelegiuirile acestea aşa de mari, pe care le făcuseră.
42. Dar Domitius nu îndrăzni să înfrunte primejdia şi fugi acasă. Au fost aleşi consuli Pompei şi Crassus. Însă Cato nu-şi pierdu curajul, ci candidă pentru o pretoră, voind să aibă o fortăreaţă din care să lupte contra lor şi să nu se opună consulilor ca simplu particular. Aceştia se temură şi de asta, pentru că înţelegeau că pretoră, în mâna lui Cato, va fi capabilă să le ţină piept; adunară în grabă Senatul fără ca cei mai mulţi să fi fost înştiinţaţi şi făcură să
se decreteze o lege prin care pretorii desemnaţi vor intra imediat în funcţie, fără a mai aştepta termenul prescris de lege, intervalul în care s-ar fi putut da în judecată cei aleşi cu voturi cumpărate. Acest decret asigura imunitatea celor vinovaţi de fraude electorale. Consulii puseră candidaţi la pretoră câţiva ofiţeri şi prieteni de ai lor, dădură bani şi asistară ei însuşi la vot. Dar virtutea şi gloria lui Cato avea să învingă şi acum. Poporului i-ar fi fost ruşine să vândă prin voturile lor un om, pe care ar fi trebuit să-1 cumpere pentru pretoră. Cel dintâi tribun chemat la vot îl numi pe Cato. Atunci Pompei spuse, minţind fără ruşine, că a auzit tunând şi împrăştie adunarea prin această minciună. Căci romanii au obiceiul de a privi tunetul ca pe un semn rău şi nu ratifică niciodată nimic când se arată un asemenea semn. Consulii reuşiră, la o nouă alegere, prin corupţie, gonind pe cei de treabă din Câmpul lui Marte, să facă să fie ales Vanitius în locul lui Cato. Se spune că cei care au votat aşa de nedrept şi fără lege, cum puneau votul, fugeau de ruşine acasă. Ceilalţi se adunară şi făcură să izbucnească mânia lor; un tribun care se afla aici ţinu o adunare a
poporului. Cato luă cuvântul şi ca inspirat de un zeu prezise toate relele ce aveau să cadă asupra statului. Asmuţi cetăţenii contra lui Pompei şi a lui Crassus, care se simţeau vinovaţi de asemenea lucruri, alcătuind un astfel de guvern în care s-au temut de Cato ca pretor. La sfârşit, plecând acasă, fu condus de aşa mult popor cum nu văzuse niciodată atâta lume adunată la un loc toţi pretorii desemnaţi.
43. Caius Trebonius propuse o lege pentru a împărţi provincii consulilor: se dădu unuia Spania şi Africa, celuilalt Siria şi Egiptul, cu puterea de a ataca şi a supune toate popoarele ce vor voi. Ceilalţi renunţară la rezistenţă şi se abţinură chiar de a vorbi contra legii. Cato singur urcă la tribună, înainte de vot; s-au opus şi i-au dat cu greu cuvântul, să vorbească două ore. După ce vorbi luminând poporul asupra intereselor sale, dojenindu-1 şi prezicând tot ce se va întâmpla, îşi termină timpul acordat şi cum nu-1 mai lăsau să vorbească, un lictor se apropie şi voi să-1 dea jos. Sta jos înaintea tribunei şi striga; erau şi din cei care-1 ascultau şi se indignau alături de el. Atunci lictorul puse a doua oară mâna pe el şi-1 scoase din For. Dar abia 1-a lăsat lictorul şi a venit înapoi la tribună strigând, îndemnând poporul să-1 ajute. Repetă adesea această chemare; în sfârşit, Trebonius se înfurie şi porunci să fâe dus Ia închisoare. Poporul mergea după el şi asculta ce vorbea, încât Trebonius se temu şi-1 lăsă în pace. Aşa-şi petrecu ziua aceea Cato. Dar partizanii consulului întrebuinţară zilele următoare pentru a intimida o parte din popor şi pe cealaltă o câştigară cu daruri şi făgăduieli frumoase, îl ţinură prizonier, cu armele, în Senat pe tribunul Aquilius, care voia să vină în For şi-1 alungară pe Cato, care striga că a auzit tunând, răniră mai mulţi oameni şi pe unii îi uciseră; şi astfel, prin violenţă au trecut legea. Atunci o mulţime marc se strânse grămadă, iritată de aceste violenţe şi era gata să răstoarne statuile lui Pompei. Dar, venind Cato îi opri. Se aduse un proiect de lege pentru Caesar, pentru provincii şi castre. Cato nu se mai adresă poporului, ci se întoarse spre Pompei, îl luă martor şi-i prezise că a luat pe gâtul său pe Caesar şi nu simte acum povara, „dar când vei începe a fi doborât şi stăpânit de ea, n-ai s-o poţi duce şi ai s-o laşi sa cadă peste Roma, îţi vei aduce aminte atunci de sfaturile lui Cato şi că erau atât în
folosul lui Pompei, cât şi drepte şi bune în sine”. Pompei a auzit adesea aceste vorbe dar le-a neglijat, nu le-a luat în seamă şi a trecut peste ele. Încrederea pe care Pompei o avea în norocul şi puterea sa nu-i îngăduiau să creadă că Caesar poate să se schimbe într-o zi.
44. Pentru anul următor, Cato fu ales pretor. Adaugă la strălucirea şi demnitatea acestei magistraturi înţelepciunea administraţiei sale; dar au găsit unii că a înjosit-o, venind desculţ şi fără togă la tribunal şi prezidând aşa procesele unor oameni de seamă. Alţii mai spun că se ocupa de afaceri după prânz, când băuse, dar nici asta nu-i adevărat.
Fiindcă poporul se lăsa corupt de banii celor ce vroiau funcţii şi-şi făcuse o meserie din vinderea votului, Cato voi să scoată din rădăcină această boală. Convinse Senatul să dea un decret prin care cei ce vor fi fost numiţi în funcţii, dacă n-aveau acuzatori, să se prezinte singuri în faţa judecătorilor şi după ce vor fi jurat să spună adevărul, să dea socoteală de mijloacele cu care s-au ales. Acest decret îl făcu urât pe Cato celor ce voiau să candide/e, însă şi mai mult mulţimii, care trăia din acele dărnicii, într-o dimineaţă se ducea la tribunal: fu atacat de o ceată de ticăloşi, care-1 urmăriră cu strigăte, cu insulte şi cu pietre. Toată lumea fugi de Ia tribunal. Cato însuşi, împins, luat pe sus, abia s-a suit la tribună. Acolo a stal în picioare, cu faţa liniştită şi un aer de încredere care a impus şi a potolit agitaţia. Le spuse câteva cuvinte potrivite împrejurării; 1-au ascultat liniştiţi şi tumultul a încetat curând cu totul Senatorii îl lăudară pentru curajul său. „Dar eu nu vă laud, le răspunse, că aţi lăsat un pretor în primejdie fără a-i da ajutor!”
Cei ce candidau erau foarte încurcaţi: nimeni nu îndrăznea, din cauza decretului, să dea bani poporului şi tiecare se temea ca nn altul să dea şi obţină magistratura. Se adunară deci şi se învoiră între ei să depună fiecare câte o sută douăzeci şi cinci de mii de drahme, şi apoi să ceară voturile cu dreptate, cu condiţia ca acel ce va fi călcat legea cumpărând voturi să piardă suma depusă. Făcură învoirea şi-1 aleseră pe Cato ca depozitar, arbitru şi martor şi aduseră banii ca să-i dea lui în mână. Cato refuză banii şi se mulţumi cu garanţii, în ziua de alegeri, Cato, aşezat lângă tribunul care prezida, îl văzu pe unul din cei care semnaseră acordul că nu-şi ţinea obligaţiile. Porunci să-şi împartă între ei suma convenită. Dar ei îl lăudară pe Cato pentru justiţia sa, îi mărturisiră admiraţia, iertară amenda şi se crezură destul de răzbunaţi prin condamnarea ce o suferise acela.
Totuşi, fu pentru alţii un nou motiv de nemulţumire; şi mai mult ca oricând invidia se dezlănţui asupra lui Cato: îl acuzau că şi-a luat asupra sa toată autoritatea Senatului, a tribunalelor şi a magistraţilor. Căci gloria şi prestigiul nici unei virtuţi nu expune mai mult la invidie decât aceea a dreptăţii care s-a dovedit, pentru că e şi foarte puternică şi ne aduce şi încrederea poporului. Nu te mulţumeşti să onorezi virtutea ca pe o valoare sau s-o admiri ca pe o cuminţenie. Iubeşti omul drept şi te încrezi în el Iară teamă. Din contra, te temi de omul curajos şi de cel prudent. Se crede că datorează mai degrabă naturii decât voinţii lor, virtuţile ce-i disting; nu se vede în prudenţă decât o mare pătrundere de spirit şi în curaj numai o putere extraordinară de suflet. Pentru a fi drept e de ajuns s-o vrei; de aceea, mai ales, ţi-c ruşine de
nedreptate ca de un viciu pe care nu-1 poţi scuza.
45. De aceea, toţi cei mari erau în război cu Cato; era pentru ei o imputare vie. Pompei, socotind gloria aceluia ca fiind ruina puterii sale, aţâţa oameni care să-1 insulte, între aceştia era şi demagogul Claudiu, care se pusese cu totul la dispoziţia lui Pompei. Claudiu striga contra lui Cato şi-1 acuza că a furat mulţi bani în Cipru şi nu-i duşman al lui Pompei decât pentru că acesta n-a voit să o ia în casai orie pe fiică-sa.
Cato răspundea că. Fără a fi primit de la stat nici cal nici soldat, adusese din Cipru mai mult aur şi argint decât Pompei din atâtea războaie şi triumfuri, după ce răsturnase tot pământul; că nu îl dorise de ginere pe Pompei nu pentru că-1 socotea nedemn, dar fiindcă principiile lui politice nu se potriveau cu ale sale. „Eu, când am părăsit pretora, mi s-a dat comanda unei provincii şi am refuzat-o. Pompei, dimpotrivă, sau pune mâna pentru sine sau le da prietenilor. De curând chiar, Pompei a împrumutat şase mii de soldaţi pentru războiul din Galia, fără ca Caesar să fi cerut şi fără ca Pompei să fi crezut că are nevoie de consimţământul poporului. Ci atâtea puteri, arme, cai sunt daruri ce şi le fac ca nişte simpli particulari. Pompei, mulţumit cu titlul de general şi de
autocrator, împarte altora armate şi provincii; dânsul stă în oraş ca să conducă agitaţiile din comiţii, cum ar prezida jocurile publice; evident, Pompei, prin anarhie, pregăteşte drumul monarhiei”. Aşa îi respingea atacurile lui Pompei.
46. Cato avea un prieten şi admirator: pe Marcus Favonius, care era pentru el ceea ce se spune că a fost pentru Socrate cel Bătrân acel Apolodor din Falera, om pasionat peste măsură, care nu s-a lipit de el cu linişte şi raţiune, ci cu furie, ca îmbătat şi împins de nebunie. Acesta candidă la chestură şi pierdu. Cato, care era cu el, văzu că toate tabletele de voturi erau scrise de aceeaşi mână; făcu frauda cunoscută, apelă la tribuni şi alegerea fu anulată. Pe urmă Favonius, fiind numit edil, Cato îl ajută în mai multe ocazii să-şi împlinească sarcinile ftmcţiei sale. El regulariza în special la teatru cheltuielile jocurilor date de Favonius, decretă ca premii pentru corişti nu coroane1'ele aur, ci de măslin sălbatic, cum se făcea la Olimpia şi în loc de daruri măreţe ce se făceau de obicei, împărţi grecilor praz, lăptuci, sfecle, pere, iar romanilor oale de vin, carne de porc, smochine, pepeni şi despicături de lemne. Unii râdeau de simplitatea darurilor; dar alţii erau încântaţi că-şi părăsise Cato severitatea sa ca să petreacă. La sfârşit, Favonius intrând în mulţime şi aşezându-se printre spectatori, începu să-1 aplaude pe Cato, strigându-i să plătească cum se cade actorii ce-şi jucau bine rolul şi-i îndemna pe spectatori, ca şi cum ar fi cedat toată puterea lui Cato. Curion, colegul lui Favonius, dădea în celălalt teatru jocuri splendide; dar poporul îl lăsă şi veni la acelea ale lui Favonius, ca să se desfete din inimă văzând că el face pe simplul spectator şi Cato pe prezidentul jocurilor. Toate le făcea Cato pentru a-şi bate joc de nebuneştile cheltuieli ale edililor şi pentru a arăta că trebuie să faci din aceste spectacole o petrecere şi a le însoţi cu o graţie simplă, fără paradă, iar nu cu aceste pregătiri şi măreţii, care cer pentru nişte lucruri de nimic atâtea griji şi necazuri.
47. Scipio, Ipseus şi Milo candidau la consulat nu numai cu mijloacele nedrepte, aşa de obişnuite în vremea aceea şi care trecuseră în moravurile publice, anume: împărţiri de bani şi corupere de voturi, dar şi cu arma pe faţă,
cu ucideri; se aruncau cu îndrăzneală şi cutezanţă în riscurile războiului civil. Unii cereau ca Pompei să prezideze comiţiile consulare. Cato mai întâi se opuse spunând că nu legile trebuie să-şi ia siguranţa de Ia Pompei, ci acesta de la legi. Totuşi, fiindcă anarhia se prelungea şi în fiecare zi trei armate asediau Forul, iar răul devenise aproape fără leac, Cato socoti cuminte să n-aştepte ultima necesitate şi crezu că trebuia sa încredinţeze, cu voia Senatului, toate afacerile lui Pompei făcând dintr-un rău mai mic, un leac pentru cele mai mari, să stabilească, cu voinţă, guvernarea unuia singur, mai degrabă decât să domnească o agitaţie al cărei capăt era tirania. Bibulus deci, în unire cu Cato, emise în Senat părerea să fie numit Pompei singurul consul, într-adevăr, sau ordinea se va restabili graţie măsurilor ce dânsul va lua, sau cetatea va ti supusă omului celui mai demn de a comanda. Cato se ridieă şi, contrar aşteptării tuturor, fu de aceeaşi părere. Căci orice domnie este mai hună decât anarhia şi spera că Pompei se va folosi cât mai bine de situaţia prezentă şi va conserva cetatea ce se lăsa pe încrederea sa.
48. Astfel proclamat consul, Pompei 1-a rugat pe Cato să vina la el în suburbie. Când a venit, 1-a primit prieteneşte, cu îmbrăţişări şi strângeri de mână, i-a mulţumit pentru onoarea ce-i făcuse, şi 1-a rugat să-1 ajute cu sfaturile sale, ca şi cum i-ar fi fost coleg. Cato îi răspunse că nici prima dată n- a vorbit din ură pentru Pompei, nici acum de hatârul lui, ci toate pentru interesul statului. In particular, dacă-1 invita, îi va fi sfetnic; în public, chiar de nu-1 va ruga, va spune tot ce i se pare necesar. A făcut cum a spus. Mai întâi, Pompei propuse pedepse noi şi amen/i mari contra corupătorilor; Cato îi ceru să uite trecutul şi să se ocupe numai de viitor. Căci nu-i aşa uşor să fixăm o limită unde se vor opri aceste cercetări asupra greşelilor anterioare, iar a hotărî pedepse noi pentru greşeli vechi ar fi o mare nedreptate; cum să pedepseşti pe cineva în virtutea unei legi pe care n-a violat-o, nici călcat-o în picioare.
Altădată, când fură daţi în judecată în Roma mai mulţi oameni iluştri, dintre care unii erau rude şi amici ai lui Pompei, când au fost aduşi în faţa tribunalelor. Cato văzu că Pompei se înmoaie şi slăbeşte cârma; îl dojeni aspru şi~i trezi energia. Pompei desliinţase prin lege obiceiul de a-i lauda în public pe acuzaţi în timpul instrucţiei, dar el însuşi nu se supuse legii, scriind elogiul lui Munatius Plancus, pe care-1 trimise tribunalului în ziua judecăţii. Cato, care era printre judecători, îşi astupă urechile şi porunci să nu fie citită această mărturie. Plancus, după pledoariile pro şi contra, recuză pe Cato, dar tot fu condamnat. De obicei, Cato era pentru acuzaţi, lucrul carc-i încurca cu totul şi nu ştiau cum să scape: nici n-ar fi voit să-1 aibă judecător, nici nu îndrăzneau să-1 recuze. Mulţi fură condamnaţi numai pentru că-1 recuzaseră şi păruse astfel că n-au încredere în dreptatea cauzei lor; altora Ii se imputa ca o mare ruşine de a nu-1 fi primit pe Cato ca judecător.
A
49. In vremea asta, Caesar cu legiunile sale făcea războiul în Galia şi părea ocupat numai de grijile militare; dar nu neglija ca prin bogăţiile şi prietenii săi să capete putere în Roma. Prezicerile lui Cato începeau acum să-1 trezească pe Pompei din amorţirea sa şi să-1 facă să zărească primejdia ce-1 ameninţa. Dar încă se arăta destul de încet şi nehotărât să ia măsurile extreme;
Cato se decise să candideze la consulat, ca să ia imediat armele din mâna lui Caesar, sau să-i dovedească intrigile sale. Amândoi contra-can-didaţii îi erau simpatici, ba chiar Sulpicius se folosise mult de gloria şi puterea lui Cato în cetate. Deci. N-a părut că face niciun lucru măsurat, nici frumos. Totuşi, Cato nu s-a plâns. „Căci ce-i de mirare dacă nu cedează altuia ceea ce crede că e cel mai mare lucrn,” zise dânsul. Dar Cato făcu Senatul să decreteze că voturile poporului le vor cere candidaţii personal şi că nimănui nu-i va fi permis să ceară pentru alţii voturi. Acest decret înăcri şi mai mult inimile poporului, care se plângea că i se ia nu numai salariul, dar şi mijlocul de a îndatora şi că-1 făcea şi sărac şi dispreţuit. Unde mai pui că nici Cato nu se pricepea să ceară voturile pentru el şi-i plăcea mai degrabă să-şi păstreze demnitatea caracterului şi a obiceiurilor sale, decât să ia consulatul. Voi să ceară singur voturile, fără a permite amicilor lui vreun demers care să flateze şi să seducă mulţimea; candidatura sa căzu
50. Aceste neplăceri, pe lângă faptul că aveau ceva ruşinos îi aruncau şi mai multe zile pe prieteni şi pe rude în doliu şi tristeţe. Cato fu aşa de puţin sensibil la ce i se întâmplase, că se duse şi se unse cu untdelemn şi apoi juca mingea în Câmpul lui Marte şi după prânz se coborî, ca de obicei, în For, fără sandale şi tunică, pentru a se plimba cu prietenii.
Cicero îi impută că într-o vreme când afacerile aveau nevoie să fie Cato consul, el nu se îngrijise şi nu se silise să câştige poporul prin maniere insinuante şi pentru faptul că asta-1 făcuse să renunţe pentru tot deauna la consulat, deşi candidase a doua oară la pretoră. Cato răspunse că a fost lipsit de pretoră nu din voinţa poporului, ci din cauza violenţei şi a corupţiei; nu s-a petrecut nimic în comiţiile consulare care să fi fost contrar legilor. „Nu pot să- mi ascund că nu place poporului caracterul meu. Dar niciun om cu bun-simţ nu-şi va schimba purtarea după voia al tora şi nu se va expune la noi refuzuri, rămânând credincios caracterului său.”
51. Când Caesar năvălise contra unor neamuri războinice şi le învinsese cu mari primejdii, iar apoi mersese împotriva germanilor, deşi Roma avea un tratat de pace cu ei, şi le ucisese trei sute de mii de oameni, ceilalţi socoteau că trebuie să facă sacrificii pentru vestea cea bună. Dar Cato se opuse şi ceru să fie dat Caesar pe mâna celor călcaţi în pofida tratatelor, ca să nu abată peste romani răzbunarea divină a acestei im pietăţi; zicea: „Dar să facem sacrificii zeilor că nu au întors pedeapsa pentru nebunia şi furia generalului asupra soldaţilor şi au cruţat cetatea”. După asta, Cae-sar scrise o scrisoare şi o trimise Senatului. Cum s-a citit, fiind plină de calomnii şi acuzaţii contra lui Cato, acesta se ridică şi vorbi fără mânie, cu socoteală şi cu mult sânge rece, ca şi cum şi-ar li pregătit dinainte ce are să spună; dovedi că reproşurile contra lui sunt numai vorbe grosolane şi insultătoare, ori mai sigur glume pe care le imaginase Caesar pentru a petrece. Începu apoi să expună de la început planurile Iui Caesar, să le dezvăluie însemnătatea, cum ar fi putut face nu un duşman, ci un om care ar fi fost în toate secretele conjuraţiei; dovedi că nu trebuia să se teamă de bretoni, nici de celţi, ci, de n-au înnebunit, mai degrabă de Caesar. Cuvintele sale impresionară aşa de tare senatorii, îi supărară atât de mult, încât prietenii lui Caesar au regretat de a-i fi dat lui Cato, prin citirea
acestei scrisori, prilejul să spună lucruri drepte şi să-i aducă lui Caesar acuzaţii întemeiate. Nu se hotărî nimic în Senat; se spuse numai că ar fi vremea să i se dea lui Caesar un succesor. Atunci, prietenii lui Caesar cerură ca şi Pompei să depună armele şi să demisioneze din fruntea provinciilor pe care le ocupa, ori să nu i să se ceară nimic lui Caesar. Cato strigă tare contra acestei propuneri şi spuse Senatului ce-i spusese mai de mult, că Caesar lucrează pe faţă la violentarea republicii şi întrebuinţează puterea pe care o are înşelând cetatea. Cato nu câştigă nimic dincolo de zidurile Senatului; poporul se îndărătnicea în a voi ca Caesar să fie în cuhnea puterii sale şi Senatul, deşi era convins de vorbele lui Cato, se temea de popor.
