Caesar se retrage în Tesalia. Pompei îl ksă pe Cato la Dirachium şi se ia după Caesar. După Farsala, Cato trece în Corciră, unde îl găseşte pe Cicero, căruia îi scapă viaţa.

Cato, în Africa, află de moartea lui Pompei. Durerea şi doliul lui Cato de după Farsala.

Cato reprimă orgoliul lui lubă şi dă comanda lui Scipio.

Scipio vrea să distrugă Utica, Cato se opune şi pune oraşul în stare de apărare. Raporturile dintre el şi Scipio.

Înfrângerea de la Tapsus.

Spaimă în Utica. Tăria lui Cato calmează spiritele.

Discursul către Cei trei Sute.

Impresia produsă de acest discurs. Se propune elibe rărea sclavilor. Cato refuză. Mesaje de la Scipio şi lubă.

Şovăielile Celor trei Sute. Unii din ei se gândesc la predare.

Cato îi răspunde lui lubă. Sosesc călăreţii scăpaţi din luptă. Cato intră în tratative şi obţine ca ei să apere şi asigure retragerea senatorilor.

Revolta Celor trei Sute. Cato nu acceptă propunerile cavaleriei. Cei trei Sute se declară de partea lui Cacsar.

Cato întoarce din drum cavaleria.

Cato ia măsuri pentru salvarea senatorilor. Refuză să se intervină pentru el însuşi la Caesar.

Aflând de sosirea lui Caesar, ia măsuri pentru sal varea şi plecarea

senatorilor. Vine Octavius. Fiul lui Cato, Statilius, rămâne lângă tatăl său.

Prin Lucius Caesar intervine pentru Cei trei Sute.

Îl opreşte pe fiul său de a mai face politică.

Ultima masa dată de Cato. Prietenii bănuiesc intenţia lui de sinucidere.

Cato, retras în camera sa, cileşte pe Fedon. Cheamă sclavii să-i aducă sabia. Scene de violenţă cu sclavii şi fiul său.

Discursul lui Cato către Apolinide şi Demelrius.

I se aduce sabia. O examinează, apoi adoarme. Pune să i se panseze mâna. Îl trimite pe Butaş în port să vadă dacă au plecat toţi. Pe urmă se loveşte cu sabia.

Ştirea morţii. Durerea Celor trei Sute. Statuia lui.

Părerea de rău a lui Caesar.

Vârsta lui Cato. Viaţa fiului său; moare la Filippi ca un viteaz. Porcia, frica lui Cato, măritată cu Brutus. Şi Statilius moare la Fihppi l

1. Neamul lui Cato a luat începutul strălucirii şi gloriei de la străbunicul său, Cato, bărbat care a avut mai cu seamă influenţa şi nume între romani prin virtutea sa, cum s-a scris în biografia lui A tost orfan de ambii părinţi, lăsat cu fratele său. Czepio, şi cu sora sa, Porcia. Toţi aceştia au fost hrăniţi şi crescuţi lângă Livius Drusus, unchiul său dună mamă, care conducea republica în vremea aceea Într-adevăr, era un foarte abil orator, înţelept, în celelalte privinţe printre cei mai de seamă şi nu era mai prejos ca deşteptăciune decât altul.

Se spune că încă de copil Cato arăta în voce şi pe faţă, la joacă şi la studii o fire inflexibilă, insensibilă şi solidă în toate Acţiunile sale aveau o tărie nepotrivită cu vârsta, fiind aspru cu linguşitorii şi îndărătnic cu cei care voiau să-1 înspăimânte şi la râs, de obicei, se îndupleca greu, înseninându-şi faţa rareori până la surâs, iar la mânie nu era iute, nici nu se pleca, dar când se mânia, greu putea fi împăcat Când a început să înveţe, era încet şi greoi, însă ce primea, reţinea şi-şi amintea Ceea ce vedem oricând, de altfel: cei bine înzestraţi sunt mai uituci; dar ţin minte cei ce învaţă cu osteneală şi muncă, căci ce învaţă este un foc ce aprinde sufletul Se pare că şi firea sa înclinată de a crede anevoie, făcea învăţătura, să zic, mai anevoioasă într-adevăr, a învăţa este a primi o impresie şi pot o crede mai uşor cei care înţeleg cel mai puţin ce li se spune. De aceea se conving mai lesne tinerii ca bătrânii şi cei bolnavi decât cei sănătoşi, în general, cu cât puterea de a te îndoi e mai slabă, cu atât consimţirea este mai promptă. Se spune totuşi că de pedagog Cato asculta şi făcea tot ce-i spunea, dar cerea motivul fiecărui lucru pentru a se convinge. Pedagogul său era un om cu bune maniere şi avea cuvântul mai la îndemâna decât biciul. Se numea Sarpedon.

2. Când Cato era încă copil, socii romani lucrau ca să capete cetăţenia romana. Unul, Propedius Silla, bun războinic şi care se bucura printre compatrioţi de o mare consideraţie, prieten cu Drusus, stătu la dânsul câteva zile, timp în care se împrieteni cu copiii. „Haide, zise, rugaţi-1 pe moşul vostru să lupte pentru cetăţenia noastră!” Caepio surâse şi făcu semn din cap, dar Cato nu răspunse nimic; privea la străini ţinta şi încruntat. „Dar, tu, tinere, ce ne soui? Nu poţi să-i ajuţi pe străini ca şi fratele tău?” Cato nu răspunse, ci păru prin tăcere şi privire a le respinge rugămintea. Propedius, ridicându-1

deasupra ferestrei, simula că-i va da drumul, poruncindu-i să aprobe, de nu, îl aruncă; totodată îşi făcuse glasul mai aspru şi agita în mâini de mai multe ori trupul atârnat deasupra ferestrei. După ce Cato s-a încăpăţânat să tacă, neînfricat şi fără teamă, punându-1 jos, Propedius a spus liniştit către prieteni: „Ce noroc pentru Italia că acesta-i doar un copil! De era bărbat, un vot n-am fi avut în popor!”

Şi iarăşi, la o zi de naştere, moşul său 1-a invitat la masă, şi pe dânsul şi pe alţi copii. Neavând ce face, se jucau într-o parte a casei, amestecaţi ei în de ei, mai tineri şi mai în vârsta. Jocul era de-a tribunalul; era judecată, acuzare, şi ducerea la închisoare a celui vinovat. Unul din copii, distins la chip, fiind adus la închisoare de unul mai mare, făcu apel la Cato. Acesta, când înţelese ce se întâmpla, îi dădu la o parte pe cei din faţă, care-1 împiedicau, scoase copilul şi, mânios, ţinându-1 de mână, plecă acasă; ceilalţi copii îl urmară.

3. Aşa era de vestit, încât Sylla, voind să organizeze un spectacol de curse sacre, pe care le numesc romanii Troiene, şi aducând copiii de nobili, numi doi şefi: pe unul copiii îl primiră, căci era feciorul Me-telei, soţia lui Sylla; pe celălalt, deşi era nepot de frate al lui Pompei, Sextus, nu-1 lăsau şi nu voiau să se antreneze cu dânşii, nici să-1 urmeze. Informându~se Sylla pe cuie vor, toţi strigară: „Pe Cato!” Sextus însuşi, cedând, îi lăsă onoarea ca unuia mai vrednic.

Fusese prieten cu tatăl lui şi câteodată-1 chema la sine şi stătea cu el de vorbă, deşi acorda puţinora atare distincţie din cauza gravităţii şi mândriei sale, a magistraturii şi influenţei sale. Sarpedon, preţuind mult acest lucru pentru cinstea şi pentru siguranţa totodată a elevilor, se ducea întruna la casa lui Sylla ca să-1 salute. Această casă era o adevărată icoană a iadului, dat fiind marele număr de oameni ce erau aduşi şi n supuşi la chinuri. Cato avea atunci paisprezece ani '. Văzând capetele celor mai iluştri oameni duse pe ascuns şi pe cei de faţă plângând, îşi întrebă pedagogul de ce nu-1 ucide nimeni pe omul acesta. Acela îi răspunse: „E mai mare. Copile, teama decât ura!” „De ce nu mi- ai dat mie o sabie, ca să-1 ucid şi să scap patria de robie!”' Auzind vorba asta, Sarpedon, privind în acelaşi timp ochii şi faţa lui plină de mânie şi de curaj, se temu şi-1 păzi să nu cuteze a face ceva mai îndrăzneţ.

Era numai copilaş când a răspuns celor ce-1 întrebau pe cine iubeşte mai mult: „Pe fratele meu'„; pe cine al doilea: de asemenea „Pe fratele mau”; pe cine al treilea… până când se osteni cel ce întreba, înaintând în vârstă i se întări dragostea pentru tratele său Căci, până la douăzeci de ani n-a mâncat tară Cacpio. N-a călătorit, n-a mers în For. Dar când fratele său se parfuma, nu voia să-1 imite. şi în toate celelalte privinţe era aspru şi sever. Caepio, admirat pentru cuminţenia şi măsura sa, conveni că aşa este. Comparat cu ceilalţi. „Dar când compar viaţa mea cu a lui Cato, mi se pare că nu mă deosebesc deloc de Sippius”, a zis el nu-mindu-1 pe unul vestit pentru luxul şi trândăvia sa.

4. Cato, când deveni preot al lui Apolo, se mută şi-şi luă partea din averea părintească. – o sută douăzeci de talanţi; mai restrânse încă viaţa, se legă sufleteşte de Antipatcr din Tyr, filosoful stoic, şi se ocupă îndeosebi cu morala şi politica, îndrăgostit de toate virtuţile, ca şi cum ar fi fost condus de o inspiraţie divină, prefera tuluror dreptatea, dar o dreptate aspră, care nu

cunoştea nici graţie, nici favoare. Se exersa şi în elocvenţă, ca să poată, la nevoie, vorbi poporului adunat, convins că trebuie ca în filosofia politică, ca şi într-o mare cetate, să ai totdeauna puterile gata de luptă. N-a studiat totuşi cu alţii împreună şi nimeni nu 1-a auzit declamând. Unui tovarăş care-i spuse: „îţi dăunează, Cato, tăcerea!”, îi răspunse: „Numai să nu-mi găseşti defecte vieţii. Voi începe să vorbesc când voi spune lucruri ce nu merită a fi tăcute”.

Basilica Porcia era o dedicaţie a bătrânului Cato, de pe timpul când a fost ccnsor. Tribunii obişnuiau să lucreze acolo, dar exista o coloană ce părea a fi o piedică pentru scaunele lor; hotărâră să o scoată sau să o mute. Aceasta îl aduse întâi pe Cato în For. Căci s-a opus şi a dat probă de elocvenţă şi înţelepciune şi a fost admirat. Cuvântul său nu părea să fie al unui tânăr, n- avea nimic elegant, ci strâns, plin de înţeles şi de forţă. Totuşi, o graţie antrenantă pentru auditori se împletea cu gravitatea naturală a stilului şi-i dădea un amestec de dulceaţă şi agrement. Glasul puternic, ca să poată fi auzit de atâta popor, avea o tărie şi o forţă de neostenit, aşa că vorbea adesea o zi întreagă fără a se simţi obosii. Atunci, ieşind birui tor, reintră iarăşi în tăcerea şi ocupaţiile sale obişnuite, îşi exersa trupul printr-o gimnastică neobosită, obişnuindu-sc a suporta arşiţa soarelui şi zăpada cu capul gol, st mergea la drum pe orice vreme fără căruţă. Amicii care călătoreau cu dânsul erau călare şi, adesea, Cato se apropia când de unul când de altul ca să stea de vorbă, mergând pe jos, şi ei călări. Avea o stăpânire de sine şi o răbdare admirabilă la boli.

Când avea friguri, îşi petrecea ziua singur, fără a lăsa pe nimeni lângă sine până ce nu simţea o uşurare sigură şi o îndreptare a bolii.

La ospeţe se trăgea la sorţi cine să ia cea mai bună bucată şi dacă nu-i ieşea Iui sorţul, prietenii i-o ofereau; dar el o refuza, spunând că nu e frumos fără voia Venerei. Bea la început un pahar, după care se ridica, căci nu-i plăcea să stea mult timp la masă; dar, pe urmă, se îndulci la băutură, aşa că de multe ori petrecea cu vin până în ziuă. Pricina, spuneau prietenii, era politica sau afacerile publice, cu care fiind ocupat toată ziua şi depărtat de filosofic, îl făcea să stea noaptea de vorbă cu filosofii Ia un pahar. Un anumit Memmius spuse o dată că-n toate nopţile-i beat; dânsul răspunse: „Dar nu spui şi ca joc zaruri toată ziua?”

Obiceiurile, pe vremea aceea, erau foarte stricate şi aveau nevoie de mari schimbări. Cato crezu că trebuie să meargă pe un drum opus. Fiindcă vedea că purpura cea de un roşu violent era foarte iubită, el purta o togă neagră. Adesea, după prânz ieşea în public desculţ şi fără tunică, nu că umbla după gloria acestei noutăţi, dar voia să se deprindă a se ruşina numai de cele rele, iar pe cele ce nu-s decât păreri, să le dispreţuiască. Avu de la un văr al său o moştenire de o sută de talanţi; o prefăcu în bani şi dădea amicilor cât aveau nevoie, fără dobândă. Altora le dădea şi moşii şi sclavi ca să poată garanta împrumuturi la tezaurul public şi se punea şi el chezaş pentru obligaţiile lor.

7. Când socoti că i-a venit vremea de căsătorie, el, care până atunci nu cunoscuse nicio femeie, voia să o ia pe Lepida, logodită întâi cu Scipio Metelus; acesta însă se răzgândise şi stricase logodna, aşa că fata era liberă. Cu toate acestea, înainte de nunta lui Cato, Scipio se răzgândi iarăşi şi o luă el. Cato,

foarte supărat şi aprins, încercă să-1 dea în judecată, dar fu împiedicat de prieteni. Mânia şi tinereţea îl întoarseră spre iambi şi-şi vărsă asupra lui Scipio toată amărăciunea şi toată fierea lui Arhiloh, dar fără a-şi îngădui vreo obscenitate sau vreo copilărie. Se căsători cu Atilia, fiica lui Serenus. Aceasta fu prima lui soţie, dar nu singura, fiind mai puţin norocos decât Laetius, amicul lui Scipio; acesta, fericit în lunga viaţă pe care a trăit-o, a avut numai o nevastă, aceea cu care s-a însurat de la început.

8. Începându-se războiul cu sclavii, pe care-1 nu meau şi al Iui

Spartacus, Gellius fu însărcinat cu conducerea Iui. Cato participă ca voluntar Ia expediţie din pricina fratelui său. Căci Caepio era tribun al soldaţilor. Nu-i fu cu putinţă să dea măsura bunei sale votaţi şi a virtuţii sale, din cauză că războiul a fost prost condus. De altfel, era şi mare destrăbălarea şi luxul soldaţilor. Cato arătă în aşa fel iubirea sa de ordine, stăpânirea de sine şi curajul său unit în toate cu prudenţa, încât păru a nu-i fi inferior lui Cato cel Bătrân. Gellius îi dădu premii de vitejie şi onoruri distinse pe care Cato nu le primi, ci le refuză spunând că n-a făcut nimic demn de onoruri. Pentru asta a părut tuturor absurd. Se propuse o lege prin care se opreau candidaţii de a avea pe lângă ei nominatori.

Candidând la tribunal, numai el s-a supus legii; reuşi, printr-o sforţare de memorie să-i salute pe toţi cetăţenii, numindu-1 pe fiecare pe numele său.

Displăcu prin asta concetăţenilor săi, chiar şi celor care-1 admirau mai mult; cu cât erau mai siliţi să recunoască meritul purtării sale, cu atât erau mai supăraţi că nu-1 pot imita.

9. Fiind ales tribun al soldaţilor, fu trimis în Mace donia, la pretorul Rubrius. Atunci, se spune că soţia sa fiind supărată şi plângând, Munatius, un prieten al său, a zis: „Atilia, eu ţi-1 voi păzi, ai curaj!”- „Foarte bine!”, răspunse Cato şi, după o zi de drum, îndată a spus după masă: „Munatius, ea să îndeplineşti promisiunea făcută Atiliei. Să nu te desparţi de mine nici ziua, nici noaptea!” şi apoi porunci să se pună două paturi în aceeaşi odaie, aşa că Munatius era cel păzit, în glumă, de Cato. Îl urmau cincisprezece sclavi, doi liberţi şi patru prieteni. Aceştia mergeau călări, el singur umbla pe jos şi vorbea cu fiecare. Când au ajuns în castre, fiind mai multe legiuni, fu numit de pretor comandantul uneia din ele, pentru virtutea sa, care era unică. A da dovadă de bărbăţie, era grija îui cea mai mică; nu vedea în asta nimic regesc; avea ambiţia să-i facă pe soldaţi să-i semene Fără a le lua teama ce le-o inspira autoritatea sa. Adăugase puterea raţiunii; de raţiune se servi şi convinse şi învăţă pe fiecare, de câte ori era nevoie, dar nu neglija nici recompensele. Purtarea asta avu un astfel de succes, încât e greu de spus dacă i-a făcut mai prieteni ai păcii decât ai războiului şi mai viteji decât drepţi. Aşa se arătau de temuţi fată de duşmani, de blânzi tată de aliaţi şi de lipsiţi de îndrăzneală la rău şi iubitori de laude!

Astfel, Calo obţinu ceea ce urmărea cel mai puţin: gloria, influenţa, iubirea soldaţilor săi.' Ce poruncea altora, o făcea el întâi; în chipul de a se îmbrăca, a mânca şi a călători semăna mai mult cu soldaţii decât cu ofiţerii. Simplitatea elocvenţei îl punea deasupra tuturor comandanţilor şi generalilor. Câştigă prin aceasta, pe nesimţite, bunăvoinţa oamenilor Căci, adevărata

dragoste de virtute nu este în suflete decât rodul iubirii şi al respectului pe care-1 porţi acelor ce-ţi dau exemplu. A lauda pe cei virtuoşi, fără a-i iubi, este a preţui gloria, dar au a admira, nici a aprecia virtutea lor.

10. Auzind că Atenodor, supranumit Cordilio, foarte învăţat în filosof ia stoică şi acum bătrân, trăia retras în Pergamus, după ce a respins cele mai insistente oferte de prietenie şi tovărăşie făcute de regi şi comandanţi, Cato a crezut că nu trebuie să-i trimită mesaje şi să-i scrie numai; ci, având după lege putinţa de a călători, naviga spre Asia. Convins că prin virtuţile sale va nimeri vânatul. Întâlnindu-se cu ci, se luptă şi-1 schimbă din obişnuinţele lui şi veni aducându-I îţi castre, foarte vesel şi mândru, ca şi cum ar fi luat ceva mai frumos şi mai strălucit decât ce luaseră Pompei şi Luculus atunci când, mergând, au cucerit popoare şi regi

11. Era el încă în armată fratele său, ducându-se în Asia, se îmbolnăvi la Ainos. Sosiră îndată scrisori la Cato. Era furtuna violentă pe mare şi nu era nicio corabie destul de mare; luă una mică de transport şi însoţit numai de doi prieteni şi trei servitori plecă din Tesalonik Fu cât pe ce să se înece şi n-a scăpat decât printr-un noroc neaşteptat Ajunse tocmai când fratele său, Cxpio, murea Nu suportă pierderea cu tăria unui filosof. Gemu şi plânse, se aruncă pe trupul fratelui său, îl strânse în braţe arătând o mare durere; dar nu tu totul: făcu pentru funeraliile lui cheltuieli extraordinare, împrăştie parfumuri, arse pe rug stole preţioase şi ridică în piaţa din Ainos un mormânt de marmură de Thassos, care a costat opt sule de talanţi. Unii dezaprobau această risipă, comparată cu moderaţia ce-o păstra Cato în toate actele; dar nu vedeau ce blândeţe, ce simţire unea Cato cu o tărie pe care n-o zguduiau nici voluptatea, nici frica, nici cererile fără de ruşine.

La aceste funeralii, oraşele şi principii trimiseră multe în cinstea mortului, din care bani nu primi nimic, ci luă numai parfumurile şi podoabele şi dădu cinstire celor care i le Irimiteau. Moslenirea îi reveni lui şi unei feliţe a lui Caepio; la împărţire nu ceru nimic din ce cheltuise cu înmormântarea. Deşi a făcut acestea, s-a găsit unul ' care sa scrie, că a cernut