Lupta dintre Seleuke şi Demetrios, Accsta-i momeşte pe mercenarii lui Demetrios. Ultimele încercări ale lui Demcârios, care se predă.
Seleuke dă ordin să-1 primească cu onoruri, potrivit rangului şi nenorocului său. Zelul curtenilor îi face rău lui Demetrios. Apolonide, un vechi prieten, vine la el, Pausanis vine pe neaşteptate şi-1 duce ca prizonier în Chersonezul Siriei, unde e bine tratat.
Durerea lui Antigon când află despre tatăl său. 11 roagă pe Seleuke să-1 elibereze şi se oferă pe sine ca ostatic. Lysimah îi oferă lui Seleuke mari sume de bani, dacă îl va ucide pe Demetrios. Oroarea lui Seleuke la această propunere. Păstrează eliberarea lui Demetrios pentru Antigon şi Stratonjke.
Demetrios se deprinde cu soarta lui: se ocupă de jocuri şi desfrâu. Moare în captivitate. Părerea de rău a lui Seleuke.
Măreaţa înmormântare. Durerea lui Antigon. Urmaşii lui Demetrios. l. Cei care întâia oară au asemănat ştiinţa cu simţurile, îmi par a fi înţeles foarte bine facultatea ce îi conduce în judecăţile lor, prin care noi putem lesne percepe elementele opuse în ambele categorii. Căci o găsim deopotrivă în ştiinţă ca şi în simţuri; dar ţinta urmărită, prin deosebirile ce stabilesc, este alta Simţurile nu se opresc la a deosebi albul de negru, dulcele de amar, solidul de lichid, flexibilul de rigid; ci iuncţia lor proprie e de a fi puse în mişcare de orice obiect cu care vin în atingere şi, odată puse în mişcare, să transmită creierului senzaţia. Ştiinţa însă, ce cu chibzuinţă-şi alege tot ce se potriveşte scopului său şi se fereşte de ce-i străin, se îngrijeşte cu tot dinadinsul numai de ceea ce o priveşte, iar faţă de rest rămâne indiferentă ori se ocupă de el numai
întâmplător. Asttel, medicina nu se ocupă de boli, muzica de lipsa de armonie, decât accidental şi cu scopul de a realiza contrariul. Ştiinţele superioare însă, cum sunt a prudenţei, a justiţiei şi a cumpătării, fiind judecătoare nu numai a ceea ce este drept, util şi frumos, ci şi a ceea ce ce este nedrept, urât şi păgubitor, nu se mulţumesc cu o moralitate nesprijinită pe cunoaşterea răului şi care încă se mai şi mândreşte de asta; dimpotrivă, ele o socot ca pe o prostească ignorare a tot ce este dator să ştie oricine vrea să trăiască o viaţă virtuoasă. De aceea, odinioară, spartanii îi sileau pe iloţi să bea la sărbători peste măsură şi-i aduceau la banchete, ca să le arate tinerilor ce dezgustătoare este beţia.
În ceea ce ne priveşte, socotim că a corupe pe unii spre a îndrepta pe alţii prin pilda lor nu-i nici omenos, nici politic Totuşi, poate n-ar fi rău a introduce în aceste vieţi o pereche sau două de oameni ce au abuzat nebuneşte de puterea şi situaţia lor şi au dat vestite exemple de corupţie; nu că am voi, ferească Dumnezeu, să ne desfătăm şi să ne încântăm cititorii prin varietatea picturilor; ci facem ca Ismenias, te-banul, care, predând elevilor săi flautişti vşi buni şi răi, obişnuia să zică: „aşa trebuie cântat” apoi „aşa nu trebuie'„. Ca şi
Antigenc, ce credea că mai cu plăcere îi ascultă tinerii pe flautiştii buni după ce i-au auzit pe cei proşti, credem şi noi că-i vom imita şi privi mai cu dragă inimă pe oamenii de treabă, după ce vom fi citit în istorie viaţa celor răi şi defăimaţi.
Cartea aceasta va cuprinde viaţa lui Demetrios Poliorcetul şi a
triumvirului; bărbaţii aceştia au adeverii cuvântul lui Platon, că numai naturile puternice sunt capabile atât de virtuţi ca şi de patimi într-adevăv mari. Iubind şi unul şi altul vinul şi te-meile, fiind deopotrivă buni soldaţi, darnici, risipitori şi aroganţi, ei au avut şi în norocul lor asemănări corespunzătoare. Căci nu numai în cursul vieţii lor au avut mari victorii şi grele prăbuşiri, multe au cucerit şi multe au pierdut, au căzut când nu se aşteptau şi s-au ridicat când nu sperau, dar şi în moarte: unul a murit prins de duşman, iar celălalt cât pe ce să pată acelaşi lucru
2. Antigon a avut cu Stratomke, fata lui Coragi, doi feciori: pe unul 1-a numit, după frate-său. Demetrios, pe celălalt, după tată-său, Filip. Aşa spun cei mai mulţi. Unii pretind că Demetrios n-a fost feciorul, ci nepotul de frate al lui Antigon: căci iiind încă un copil în faşă când a murit tată-său, mama lui s-a măritat îndată cu Antigon şi el a trecut drept teciorul acestuia. Filip, ceva mai tânăr decât Demetrios, n-a trăit mult.
Demetrios nu era aşa de înalt ca tată-său. Totuşi era destul de trupeş; avea însă o lată şi un cap aşa de frumos, că n-a fost sculptor ori pictor care să- 1 poată face asemenea. Faţa lui exprima o drăgălăşenie plină de seriozitate, ceva ce te înspăimânta şi-ţi plăcea totodată; se îmbina un aer de erou, o gravitate de rege cu o vioiciune şi o semeţie tinerească inimitabilă Firea lui, tot aşa de ciudată era: îi speria şi-i încânta pe oameni în aceeaşi clipă. Fermeca prietenii cu vorba lui la beţii, la petrecerile cu femeile; la masă era însă cel mai molatec rege, deşi neostenit şi îndrăzneţ la culme când era vorba de treabă De aceea năzuia dânsul să-1 imite, dintre toţi zeii, cu deosebire pe Dionysos, ca pe unul ce era foarte harnic la războaie, dar se şi pricepea să se bucure de toate plăcerile şi de dulceaţa păcii
3. Foarte muit îl iubea pe tatăl său. Din respectul ce-1 arăta mamei sale, se vedea că-1 cinsteşte pe tată din iubire adevărată, nu din pricina puterii. Antigon era odată ocupat şi vorbea cu nişte soli; iată că vine Demetrios de la vânătoare: se apropie, îl sărută si, aşa cum era, cu suliţele în mână, se aşeză lângă dânsul. Iar Antigon le zise cu glas tare solilor ce primiseră răspunsul şi tocmai plecau acum: „Spuneţi şi asta despre noi, cum trăim unul cu altul'„, le dădea a înţelege că tăria domniei şi dovada puterii sale este încrederea şi unirea dintre fecior şi părinte.
Aşa de mult nu poate suferi puterea domnului părtaş, aşa-i de plină de bănuieli şi răutate, încât cel mai tare şi mai bătrân urmaş al lui Alexandru se fălea ea nu se teme de feciorul său şi-i îngăduie să vină la el cu lancea în mână De altfel, e drept că, timp de multe veacuri de om, casa asta n-a fost pătată de crime de acestea Numai Filip, dintre urmaşii lui An-tigou, şi-a ucis feciorul, în vreme ce toate celelalte familii regale au fost pline de omoruri de feciori, mame, soţii Cât despre uciderea fraţilor, era un fel de postulat geometric, obişnuit şi admis de regi pentru siguranţa lor
4 Că în tinereţe a fost o inimă blândă şi că Demetrios şi-a iubit prietenii,
o probează fapta următoare Avea ca tovarăş de o vârstă cu el şi prieten, pe Mitridate, copilul lui Ariobar/an Mitri-date căuta să câştige bunăvoinţa lui Antigon. Dar nu era şi nici nu se arăta răutăcios Un vis îl tăcu pe Antigon să intre la bănuieli. I se părea că merge pe un şes mare şi frumos şi că semăna pulbere de aur. Din care răsărea o mândră holdă aurie, se întoarse curând înapoi şi nu mai văzu decât miriştea goală Umbla el aşa, mâhnit, şi i se păru că aude nişte oameni ce-i spun că Mitridate a secerat holda şi a fugit în Pontul- Euxm Tulburat de visul acesta, îl chema pe fecioru-său, îl puse să jure că va tăcea, îi spuse visul şi că-i hotărât să-1 omoare pe Mitridate. Se întrista Demetrios daca auzi vorba asta, că-i era tare drag prietenul Acesta veni, ca de obicei, la el să-şi petreacă vremea împreună Demetrios nu cuteza a-i spune, căci îi închidea jurământul gura: îl trase încet, mai la o parte de prieteni si, când erau numai ei amândoi, scrise pe nisip cu vârful lăncii, uitându-se în ochii lui. „Fugi. Mitridate!” El a înţeles şi noaptea a fugit în Ca-padochia Nu mult după aceea soarta a împlinit visul lui Antigon, fiindcă Mitndale a pus mâna pe o ţară bogată şi mare şi a întemeiat neamul regilor din Pont, care a fost stârpit de romani după opt generaţii ' Acesta-i un semn de firea dreaptă şi omenoasă a lui Demetrios
5 Dar, precum spune Empedocle, în sistemul sau despre elemente, că ura şi iubirea menţin între ele
0 eternă luptă şi neînţelegere, mai ales între cele apro-piate şi vecine, tot astfel, urmaşii lui Alexandru erau într-un veşnic război unii cu alţii, război cu atât mai aprig şi mai aprins cu cât erau mai apropiaţi prin interese şi hotare, ca de pildă Antigon şi Ptolemeu Antigon petrecea în Frigia când auzi că Ptolcmeu a trecut din Cipru în Siria, unde împrăştia pustiul şi cucerea oraş după oraş II trimise împotrivă-i pe ţiul său, Demetrios, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, care atunci pentru întâia oară avea să conducă o oaste într-un război de seamă.
Tânăr şi neştiutor, dânsul trebuia să lupte cu un general ieşit din scoală lui Alexandru, ce purtase războaie grele şi multe: fu învins la Gaza şi pierdu opt mii de prizonieri şi cinci mii de morţi Pierdu chiar şi cortul cu banii şi toate bagajele Dar baga|ele
1 le trimise înapoi Ptolemeu împreună cu prietenii prinşi; îi trimise şi o vorbă cuminte şi omenoasă: că nu pentru orice se bat ei, ci numai pentru glorie şi domnie Demetrios, primindu~le, s-a rugat zeilor să nu-i rămână multă vreme dator lui Ptolemeu cu tăcerea asta de bine, ci să i-o plătească la tel, cât mai iute.
Si, deşi biruit chiar de la prima încercare, el nu-şi
1) Sub domnia lui Oalba, Mitndate al VTH-lea, voind a scăpa de jugul roman, se răscula, fu prins, adus la Roma şi ucis de împăratul de caie-şi băluse joc pierdu curajul, cum ar fi făcut vreun aât tânăr, ci, ca un căpitan albit în războaie şi trecui prin toate, strânse oaste nouă, o înarma, o deprinse cu trebile ostăşeşti şi ţinu în frâu cetăţile ce se clătinau în credinţa lor.
6. Antigon auzind de luptă zise: „Ptolcmeu a biruit nişte copii fără mustaţă; acum însă va trebui să lupte cu oameni în toată lirea”. Totuşi, ca să nu-şi piardă băiatul curajul, nu s-a împotrivit când i-a cerut voie să dea bătălia
a doua oară La putina vreme după aceea veni Kiles, un căpitan al lui Ptolemeu. Cu oaste multă, să-1 alunge cu totul din Siria pe Demetrios, de care nu mai avea nicio grijă după biruinţa aceea. Demetrios porni fără să-1 simtă
duşmanul, îl atacă pe neaşteptate, umplu de spaima tabăra şi o luă cu asalt. A prins şapte mii de soldaţi şi a luat o pradă nespus de bogată. Era încântat de victorie: nu atât prin cele ce avea să ia, ci prin cele ce putea da înapoi; nu-i părea bine atâta de averile şi slava biruinţei, cât îi plăcea că se va plăti şi binefacerea şi omenia ce-i arătase Ptoâemeu. Dar n-a făcut nimic până ce n-a scris şi n-a cerut îngăduinţă de la tatăl său, Dacă i-a dat voie să facă ce-a şti şi cum o vrea, i-a încărcat cu daruri pe Kiles şi pe prietenii Iui şi i~a trimis acasă. Biruinţa asta 1-a izgonit din Siria pe Ptoâemeu şi 1-a i acut pe Antigon să se pogoare de la Kelene dorind să se bucure de vic torie şi să-şi vadă feciorul.
7. Fu trimis apoi de părintele sau spre a-i supune pe arabii nabateeni; acolo, învăluit prin pustiuri fără apă, trecu prin grele primejdii. Dar, firea lui ce nu
1) Oraş în Frigia de sus.
Se tulbura şi nici iiu se speria de nimic i-a înspăimântat pe barbari şi s-a întors luându-lc pradă multă şi şapte sute de cămile.
În vremea asta Seleuke, ce dobândise şi stăpânea acum împărăţia Babiloimlui, de unde fusese gonit de Antigon, purcese cu oaste multă să puie sub jugul său neamurile vecine cu India şi ţările Caucazului. Demetrios, socotind că va găsi Mesopotamia tară apărare, trecu Eufratul şi merse iute asupra Babiloniei; cuprinse o cetate, că erau două, alunga soldaţii lui Seleuke şi puse în ea şapte mii de ostaşi de ai săi. Coborî apoi spre mare poruncind soldaţilor să ia din ţară tot ce pot şi tot ce vor; prin fapta asta a întărit domnia lui Seleuke: căci a pustii o ţară şi a o părăsi înseamnă că nu vrei s-o păstrezi. Fiindcă Ptolemeu asedia Halicarnasul, îi alergă iute în ajutor şi-1 despresura.
8. Bună şi frumoasă treabă a fost asta. S-a născut apoi în inima lor nobila pornire de a elibera întreaga Eiadă robita de Cassandru şi Ptolemeu. Niciun rege n-a purtat un război mai frumos şi mai drept decât acesta: că bogăţiile ce le-au adunat umilindu-i pe barbari, le-au cheltuit în Grecia pentru glorie şi cinste. Când au hotărât ci să plutească spre Atena, un prieten î-a zis lui Antigon: de or putea lua cetatea aceasta, bine ar face s-o ţie pentru ci, ca pe o scară pe care să se suie în Grecia. Dar Antigon nu 1-a ascultat, ci i-a răspuns: „scara frumoasă şi neclintită este bunăvoinţa; Atena însă, lumina de strajă a lumii, curând vesti-vă omenirii gloria faptelor noastre”.
Mergea spre Atena Demetrios cu cinci mii de talanţi de argint şi o fâotă de două sute cincizeci de corăbii. Demetrios din Falera guverna oraşul în numele lui Cassandru; în Munichia era o garnizoană.
Plutind cu noroc şi pază ajunse Demetrios în faţa Pireului la 26 ale lunii Targhelion fără ca nimeni să bage de seamă. Când s-au ivit în zare corăbiile, toţi credeau că sunt ale lui Ptolcmeu şi se pregăteau a le primi cu alai. Târziu, cunoscând greşeala, alergară generalii să se împotrivească. Se l acu
învălmăşeală, cum e firesc când o cetate e nevoită să lupte cu duşmani ce debarcă pe neaşteptale. Toate gurile portului erau slobode: Demetrios tfecu şi
intră în port; acum oricine îl putu vedea bine. EI făcu semn de pe corabie şi ceru tăcere şi linişte. Toţi tăcură; dânsul, prin crainicul ce sta alături, vesti că 1-a trimis părintele său să aibă norocul să-i dezrobească pe atenicni, să alunge garnizoana mace-doniană, să le dea înapoi legile şi constituţia strămoşească.
9. Auzind aceste cuvinte mulţi lăsară îndată scuturile la picioare şi aplaudară; cu chiote-1 poftiră să pogoare din corabie, îl numiră binefăcătorul şi mântuitorul lor. Oastea lui Demetrios falerianul nu stătu niciun minut pe gânduri de a-1 primi pe învingător, chiar de nu şi-ar fi ţinut niciuna din făgăduieli: trimise totuşi o solie ca să-1 roage. Demetrios îi vorbi prietenos soliei şi la întoarcere-i dădu să-1 însoţească pe Aristodem, un prieten al tatălui său. Schimbarea aceasta de lucruri îl făcu pe falerian să se teamă mai tare de concetăţenii săi decât de vrăjmaş. Demetrios se îngriji de toate, şi cu mult respect pentru gloria şi virtutea acestui bărbat, îl trimise cu pază bună la Teba, cum ceruse el. Cât despre sine, zise că, înainte de a elibera oraşul şi a goni garnizoana el nu va intra în
1) Targhelion corespundea perioadei 15 aprilie – 15 mai cetate, cu toată dorinţa ce o are. Încinse Munichia cu şanţ şi val şi-şi îndreptă liota spre Megara, apărată de oastea lui Cassandru.
Aici auzi ca ar dori să-1 vadă Cratesipolis, văduva lui Alexandru, ce fusese feciorul Polisperei, femeie foarte frumoasă ce locuia atunci la Patras. Lăsă deci oastea în faţa Megarei şi se duse însoţit de câţiva soldaţi mai sprinteni. Se despărţi apoi şi de ei şi-şi întinse cortul mai la o parte, ca să nu o vadă nimeni pe femeie când va veni la el. Prinseră de veste nişte duşmani şi-1 atacară când nici nu se aştepta. Bl, speriat, aruncă pe umeri o manta rufoasă şi o rupse la fugă, scăpând ca prin urechile acului să nu fie prins în chip ruşinos din pricina nestăpâniţii poftelor. Duşmanii i-au luat cortul, cu hanii ce erau înăuntru, şi s-au dus. După ce au luat Megara, se apucară soldaţii de prădat şi numai cu multe rugăminţi au putut atenienii să-i scape pe megarieni; Demelrios dădu afară garnizoana macedoniană şi eliheră cetatea, în vălmăşagul acestor treburi îşi aduse aminte de filosoful Stilpon, bărbat ce avea i'aima că vrea să trăiască până Ia sfârşit o viaţă fără zbucium. II chemă deci la sine şi-1 întrebă de nu i-au luat soldaţii săi ceva. „Nu, răspunse el în grai laconian, căci n-am văzut pe nimeni ducându-se cu ştiinţa mea.” Toţi robii, aproape, fuseseră furaţi, într-o zi. Îi vorbea De-metrios cu multă prietenie lui Stilpon şi Ia despărţire-i zise: „Vă las, Stilpon, oraşul liber”'. „Adevărat, răspunse el, căci nu ne-ai lăsat mei un rob.”
10. VSe întoarse apoi iarăşi la Munichia; o cuprinse, alungă oastea şi-i dărâmă întăriturile. Atunci atenicnii îl poftiră şi-1 primiră în oraş. El intră, adună poporul şi restabili vechea constituţie; făgădui c-are să vină din partea tatălui său o sută cincizeci de mii de medimne de grâu şi lemnul trebuitor construcţiei a o sulă de trireme. Astfel, Atena îşi primi din nou constituţia democratică după cincisprezece ani; în vremea scursă de la războiul lamiac până la bătălia de la Kranon, în aparentă fusese un regim oligarhic, de fapt însă, din pricina puterii lui Demetrios din Falera. O adevărată monarhie în ceea ce-1 priveşte pe Demetrios, aşa de mare şi strălucit prin facerile sale de bine, 1- au lăcut urâcios şi nesuferit atenieuii prin lipsa de măsură în onorurile ce i-au
votat. Căci întâi şi întâi ei au dat titlul de rege lui Demelrios şi Antigon, titlu de care se feriseră amândoi şi care până atunci fusese purtat numai de adevăraţii coborâtori din Filip şi Alexandru, neatins şi neluat de ceilalţi urmaşi. Singuri dânşii i-au pus în rândul zeilor mântuitori şi desfiinţând arhontele eponim, magistratură strămoşească, au ales în locu-i un preot al zeilor mântuitori, al cărui nume să fie pus în capul decretelor şi contractelor. Au votat să fie ţesut chipul lor, alături cu al zeilor, pe vălul Atenei. Locul unde s-a pogorât întâi din car, 1-au sfinţit şi au clădit pe el un altar, numit al lui Demelrios Pogorâtul. Pe lângă cele zece triburi au mai făcut două: demetriad şi antigoniad şi au urcat la sase sute numărul senatorilor, căci fiecare trib îşi alegea cincizeci de membri.
11. Dar urâtă din cale-afară a fost născocirea lui Stratocle, autorul, de altfel, al tuturor acestor subţiri şi înţelepte linguşiri: el a propus şi a făcut să se voteze ca deputaţii trimişi prin decretul poporului la Antigon să se numească teori, ca şi cei ce duc jertfele tradiţionale în numele cetăţilor, la Pythia şi Olimpia, în vremea serbărilor eline. De altminteri, Stratocle acesta era un om fără ruşine, un stricat; el credea că imită prin caraghioslâcurile şi prin neobrăzarea sa în faţa poporului libertatea în gesturi şi cuvinte a vechiului Cleon. Luase ţiitoare în casă pe-o femeie stricată, Filaria; odată-i cumpără aceasta clin piaţă, pentru masă, creier şi gât. „Doamne, zise ci, ai târguit mingii cu care ne jucăm noi, oamenii politici.” Când au fost bătuţi ateni-enii în lupta navală de la Amorgos ', dânsul se grăbi să ajungă înaintea curierilor, trecu încoronat prin Ceramic şi vesti poporului că au biruit, făcu să se decreteze apoi acordarea de jertfe de mulţumire zeilor şi să se împartă, fără plată, carne triburilor. Când au sosit pe urmă cei ce aduceau rămăşiţele flotei sfărâmate şi când poporul mânios îi ceru socoteală, el, fără să-i pese, înfruntă strigătele mulţimii înfuriate: „Ei! Aţi păţit ceva dacă aţi petrecut două zile?” Iacă, aşa era de neobrăzat Stratocie!
