36. Cassandru murise. Filip, feciorul său mai mare, domni puţină vreme şi muri şi el. Atunci, cei doi fii rămaşi se ridicară unul asupra altuia. Antipater o ucise pe mama sa, Tesalonike; celălalt, Alexandru, îi chemă în ajutor pe Pyrrhus din Epir şi pe Demetrios din Peloponez. Pyrrhus ajunse întâi; răşlui o bucată bună din Macedonia drept plată pentru ajutor şi deveni un vecin supărăcios penţiu Alexandru. Demetrios, când primi scrisoarea, porni şi el cu toată oastea. Dar tânărul crai se temu mai mult de el, om cu greutate şi cu renume-; de aceea îi ieşi înainte la Dion, îl salută şi-l primi cu multă prietenie, dar îl rugă să nu se supere că nu mai e nevoie de prezenta lui în Macedonia De aici se iscară bănuieli: tocmai când pornea Demetrios la masă, poftit de Alexandru, veni cineva şi-i spuse să* iie cu băgare de seamă, căci vor să-1 omoare Fără să se tulbure. Demetrios se opri o clipă, dădu poruncă ofiţerilor să ţină oastea sub arme, iar garda şi suita sa, mult mai numeroasă decât a lui Alexandru, să intre în sala banchetului şi să aştepte până se va ridica el Alexandru se temu şi nu cuteză să-1 lovească. Demetrios zise că nu se simte prea bine şi se retrase curând A doua zi, dădu ordin de plecare; îl rugă pe Alexandru să nu se supere, căci afaceri grabnice îl cheamă aiurea Dar, când va fi mai în răgaz, altădată, va veni şi vor sta împreună mai mult. Îi păru tare bine lui Alexandru că singur, de voia lui, pleacă din ţară şi nu cu duşmănie; îl petrecu până în Tesaiia Dac-au sosit în Larissa iar s-au poftit la masă şi se pândeau unul pe altul: asta îi folosi lui Demelrios, căci Alexandru, spre a-i risipi teama şi a-1 face să ii-aibă grijă, nu se păzea nici eh aşa că fu luat înainte şi păţi tocmai ce-i pregătea dânsul celuilalt, dar tot amâna ca să-i vie mai la îndemână Demetrios îl pofti la masă şi Alexandru veni. In mijlocul banchetului, Demetrios se sculă; Alexandru, speriat, sări şi el după Demetrios până la uşă. Ajuns la uşă, în mijlocul gardei sale, Demetrios zise numai atâta: „Loveste-1 pe cel ce vine după mine!” Alexan-dru fu ucis şi, împreună cu el, prietenii ce-i săriseră în ajutor Unu] din ei, când era înjunghiat, a zis, se spune: „Nc-a luat-o cu o zi înainte Demetrios!”

Noaptea, se înţelege, fu plină de nelinişte. Di mineaţa, macedonienii tulburaţi şi îngrijoraţi aşteptară să fie atacaţi de oastea lui Demetrios. Acesta le trimise răspuns că vrea să vină şi să se dezvinovăţească de cele petrecute. Răsuflară uşuraţi şi erau gata a-1 primi cu voie bună. Când veni, nu iu nevoie de multă vorbă.

Macedonienii îl urau pe Antipater din pricina omorului mamei sale şi rege mai bun de ales n-aveau îl pro clamară deci rege, îl luară în mijlocul lor şi porniră în Macedonia. Cei ramaşi acasă primiră şi ei cu plăcere schimbarea: ci nu puteau uita şi privi cu nepăsare ticăloşiile tăcute de Cassandru lui Alexandru cel Mare după moarte. De-şi mai aduceau încă aminte de

cuminţenia bătrânului Antipater, asta era bine pen tru Demetrios, ce o ţinea pe lata aceluia, de la care avea un fecior, moştenitor al tronului. Acesta, deşi abia un copilandru, era atunci cu tatăl său în oaste.

Se bucura de frumosul noroc, când îi veniră doua veşti: una, ca mama şi copiii săi sunt trimişi slobozi şi cu daruri de Ptolemeu; a doua, că fata măritată după Seleuke trăieşte cu Antioh, feciorul aceluia şi este crăiasa barbarilor din

ţările de sus. Iată ce se petrecuse: Antioh o îndrăgise pe Stratonikc, femeie tânără ee avea şi un copil de la Seleuke. Foarte nefericit, încerca în tot felul să- şi înfrâneze patima asta, însă degeaba, în cele din urmă, mustrat de gândul că poartă în inimă doruri vinovate, ce nu se pot lecui şi-i tulbură mintea, hotărî să-şi facă singur seama şi-şi alese o moarte înceată: nu se mai îngrijea de trup, nu mai mânca şi spunea că-i bolnav. Doctorul său, Erasistrate, pricepu îndată că-i îndrăgostit, dar greul era să afle de cine. Vru sa ştie şi nu se mai clinti din odaia bolnavului; când intra vreun băiat ori vreo femeie frumoasă, se uita ţintă la faţa lui Antioh şi-i observa cu băgare de seamă părţile şi mişcările trupului în care se vede tulburarea sufletului De intrau alţii, tânărul stătea nepăsător; de câte ori însă venea Stratonike, fie singură, fie cu Seleuke, se vedeau la el toate semnele de boală înşirate de Sapho: glasul i se stingea, se înroşea ca focul, i se punea o ceaţă pe ochi, se îmbrobona de sudoare, pulsul îi era agitat şi inima îi bătea zgomotos; în fine, avea slăbiciunea, neliniştea şi paloarea unui suflet cu totul abătui Nu mai încăpea îndoială pentru Erasistrate: pe Stratonike a îndrăgit-o feciorul regelui, nu pe alta, şi se vedea că-i hotărât să-şi acopere taina până] a moarte, îi venea greu însă doctorului s-o spună şi să o dea în vileag. Totuşi se încrezu în iubirea lui Seleuke pentru copil şi o dată cuteză şi-i spuse că dragostea e boala prinţului, o dragoste irealizabilă şi fără leac. Regele, uimit, întrebă: „De ce fără leac?” „Pentru că, răspunse Erasistrate, Dumnezeu să mă ierte, dar e îndrăgostit de nevastă-mea.” „Cum, Erasistrate, dumneata, prietenul meu, nu vrei s-o dai pe nevasta ta copilului meu, când vezi că toată nădejdea domniei este în băiatul acesta?” „Dar nici tu, care-i eşti părinte, n-ai face-o, de ar iubi-o Antioh pe Stratonike.” „Unde nu face Dumnezeu ori un om să se schimbe iubirea copilului de la soţia ta la a mea! Şi domnia aş da-o cu plăcere, numai să-mi scap băiatul,” exclamă, regele foarte mişcat şi cu ochii plini de lacrimi. Atunci, Erasistrate îi întinse mâna şi-i zise: „N-ai nevoie de mine. Eşti părinte, eşti soţ, eşti rege; fii şi doctorul copilului şi mântuitorul dinastiei!” îndată Seleuke adună poporul întreg şi zise: „Voinţa domniei-mele este să-1 proclam pe Antioh rege al tuturor ţărilor de sus, pe Stratonike regină şi să-i căsătoresc. Cred că feciorul meu, deprins a mă asculta şi a mi se supune în toate, nu se va opune la căsătorie; dacă Stratonike se sperie de gândul unei uniri potrivnice legilor, rog pe iubiţii mei prieteni să-i arate şi s-o încredinţeze a socoti frumos şi drept ceea ce regele voieşte pentru folosul ţării”. Aşa se zice ca s-a făcut nunta lui Antioh şi a Stratonikei.

39. Demetrios după Macedonia luase şi Tesalia.

Stăpân pe mai tot Peloponezul, iar dincoace de istm pe Megara şi Atena, merse asupra beoţienilor. Aceştia, întâi voiră a face cu el înţelepte legături de prietenie.

Dar spartanul Cleon intra cu oaste în Teba şi beoţienii prinseră curaj; mai aţâţându-i şi Pisis, tespianul, care avea multă vază şi putere atunci, rupseră tratativele.

Demetrios se apropie deci cu maşinile sale şi începu asediul. Cleon se temu şi fugi, iar beoţienii, des curajaţi, se predară. Demetrios puse garnizoane în toate oraşele, ridică biruri grele şi-1 lăsă guvernator şi harmost pe istoricul Icronim. Se purta blând cu toţi şi mai ales cu Pisis. Căci, dacă 1-a prins, nu i-a

tăcut nimic: ba, i-a vorbit prieteneşte şi l-a pus guvernator în Tespia.

Trecu puţină vreme şi auzi că Dromichete l-a prins pe Lysimah; Demetrios plecă iute spre Tracia socotind că va găsi ţara neapărată. In urma lui se răsculară beoţienii şi i se vesti şi că Lysimah fusese liberat. Se întoarse supărat, îi atlă pe beoţicni bătuţi de feciorul său, Antigon, şi împresură din nou Teba.

40. În vremea asta Pyrrhus călca Tesalia în toate părţile şi se coborâse până la Termopile. Demetrios îl lăsă pe Antigon Ia asediul Tebei, iar dânsul purcese împotriva aceluia. Pyrrhus fugi. După ce întări Tesalia cu zece mii de pedeştri şi o mie de călări, veni iar la Teba Apropie maşina sa numită helepole; dar, marc şi greoaie, aşa de încet se mişca şi cu atâta trudă că în două luni a făcut doar două stadii. Beoţienii se apărau cu îndărătnicie şi Demetrios îi silea pe ostaşi să lupte şi să se pună în primejdie mai mult din încăpăţânare decât pentru vreun folos. Antigon văzu cum se prăpădesc oamenii, îi fu milă şi zise: „Tata, de ce lăsăm noi să piară oamenii aceştia fără folos?” Acela, mânios, îi răspunse: „Dar ţie ce-ţi pasă? Ai să dai mâncare morţilor?” Vru să arate însă că nu-i primejduieşte numai pe alţii, ci că nu se cruţă nici pe sine şi fu străpuns în gât de o săgeată. Rana era grea. Dar nu părăsi asediul şi luă Teha a doua oară. Intrând, aşa-i ameninţa de se înspăimântară tebanii c-au să fie toţi ucişi; el omorî treisprezece, goni câţiva din ţară şi-i iertă pe ceilalţi. Astfel, Teba, reclădită de zece ani ' fu asediată în vremea asta de două ori. Cu prilejul sărbătorilor pythice făcu o treabă nemaipomenită. Fiindcă etolienii ocupau strâmtorile ce duc la Delfi, Demetrios mută serbarea şi jocurile la Atena. „Aici, zicea dânsul, se cuvine a fi cinstit zeul, căci e părintele oraşului şi strămoşul neamului.”

41. Se întoarse apoi în Macedonia. Nu era nici el fire stâmpărată, dar nici macedonicnii! Ascultători în război, acasă se ţineau numai de tulburări şi răzmeriţe; de aceea, Demetrios luă oastea şi purcese asupra etolienilor. Făcu din ţara lor un pustiu, lăsă în ea o parte din armată sub comanda lui Pantaus, iar dânsul merse contra lui Pyrrhus. Pyrrhus venea şi el împotriva lui. Dar nu s-au întâlnit. Demetrios pustii Epirul, iar celălalt dând peste Pantaus începu bătălia; ajunseră a se bate şefii amândoi şi se răniră unul pe altul. Totuşi, Pyrrhus frânse duşmanul şi-1 puse pe fugă; îi ucise multă oaste şi-i prinse cinci mii de soldaţi, întâmplarea

1) Fusese distrusă de Alexandru (în 335 Î. H.).

Aceasta i-a stricat mult lui Dcmctrios. Căci, mai mu] t îl admirau macedonienii pe craiul Epirului pentru vitejia sa, decât îl urau pentru suferinţele ce înduraseră din pricina lui; bătălia aceea îl acoperi de glorie în ochii lor. Unii chiar nu se fereau a spune ca numai în Pyrrhus trăieşte îndrăzneala lui Alexandru cel Mare; că ceilalţi crai, şi mai ales Demetrios, sunt ca nişte comedieni ce reprezintă pe scenă majestatea şi luxul pompos al marelui rege.

Era într-adevăr multă pompa teatrală la Demetrios: nu-i erau de ajuns pălăriile cu două coroane, mantiile de purpură cusute cu aur, ci şi în picioare purta încălţăminte de iâer, cu tălpile de purpură curată împăturită în multe foi. Se teşea pentru el de multă vreme o mantie tare mândră, pe care erau

înfăţişate pământul şi cerul cu soarele, luna şi stelele. A rămas neisprăvită mantia aceea, că s-au schimbat lucrurile, dar nimeni n-a cutezat s-o poarte. Şi totuşi n-au fost pe urmă mai puţini crai mândri în Macedonia.

42. Îi jignea fastul acesta cu care nu erau deprinşi, şi-i supăra luxul şi cheltuielile sale; dar mai ales îi scotea din fire faptul că nu se puteau apropia ori vorbi cu el. Căci, sau nu-i primea sau, de-i primea, era aspru şi posomorât. O solie ateniană doi ani a aşteptat până să fie primită. şi atenienii erau doar grecii de care făcea el mai mare caz. Din Sparta veni un singur sol; el se supară şi zise că nu-i băgat în scamă. Dar spartanul i-a dat un răspuns de spirit cu- adevărat laconic. „Ce spui tu, lacedemonienii au trimis un sol. Unul singur?” „Desigur, rege. Unul la unul!”

Odată se plimba şi părea a fi mai prietenos cu cei ce-(întâmpinau; alergară câţiva şi-i dădură jalbe. Dânsul le luă şi le puse în mantie. Bieţii oamenii, încântaţi, mergeau după dânsul; el, cum ajunse la podul de pe Axios ', desfăcu mantaua şi le aruncă pe toate în apă. Lucrul acesta i-a înfuriat pe macedonieni: vedeau că sunt batjocoriţi, nu guvernaţi.

Ei îşi aminteau de Filip, ori auzeau de la cei ce-şi aduceau aminte, ce rege de treabă şi nefudul era. O sărmană bătrână, o dată, îl lot trăgea de haină şi-1 ruga s-o asculte. Filip îi răspunse că n-arc vreme. Baba-i ţipă: „Atunci, nu fi rege!” îl pătrunse cuvântul bătrânei şi pe drumul spre casă se tot gândea Ia ci. Lăsă toate treburile deoparte şi vesti că are să primească pe oricine are vreo nevoie, începând cu baba. Petrecu zile de-a rândul ascultând păsurile oamenilor.

Nu-i într-adevăr mai frumoasă podoabă pentru un rege ca dreptatea Marte este un tiran, cum zice Ti~ moţei; legea, însă, e numită de Pindar regele tuturor. Homer ' nu zice că regii au primit de la Zcus maşini de asediu ori corăbii cu pinteni de aramă, ci datoria să apere şi să păzească legile. Tot el îl numeşte „copil al lui Zeus” nu pe regele cel mai războinic, nici pe cel mai nedrept ori pe cel mai crunt, ci pe cel mai drept Lui Demetrios, dimpotrivă, îi plăcea epitetul cel mai opus regilor zeilor: aceia se numeau Polis şi Polis Demetrios, el însă, Poliorcet”'. Iacă aşa se îndeasă Neruşinarea pe sub haina Puterii fără înţelepciune, în locul a ceea ce-i Frumos şi Bun şi împrieteneşte Slava cu Nedreptatea.

1) Astăzi, Vardarul. Fluviul ce trecea prin Pella ^

2^ Iliada, I.

3) Epitetul lui Zeus înseamnă ocrotitor de oraşe, iar al lui Demetrios, cuceritor de oraşe.

De altfel, Demetrios, greu bolnav în Pella, era cât pe ce să piardă Macedonia atunci, căci Pyrrhus venise iute şi înaintase pana la Edessa. Dar se mai răcori Demetrios de boală şi-1 goni lesne înapoi; legă totuşi un fel de prietenie cu el, ca să nu-1 mai sâcâie mereu cu hărţuieli în planurile sale. şi nu lucruri mici plănuia dânsul atunci: voia să recucerească toată fosta împărăţie a tatălui său Pregătirile erau la înălţimea speranţei şi întreprinderii: adunase pedestrime nouăzeci şi opt de mii, călărime aproape douăsprezece mii; strânsese material pentru o flotă de cinci sute de corăbii ce se lucrau în Pireu, în Corint, la Chalcis, la Pella.

El singur mergea în toate părţile, dădea poveţe meşter ilor şi muncea alături cu dânşii. Se mira îumea nu de mulţimea, ci de mărimea corăbiilor: nu mai văzuse nimeni până atunci corăbii cu cinsprezece şi şaisprezece rânduri de vâsle Târziu în urmă a făcut Ptolemeu.

Filopator una cu patruzeci de şiruri de lopeţi, lungă de două sute optzeci de coţi, înaltă de patruzeci şi opt până la vârful pupei; erau patru sute de marinari fără vâslaşi, vâslaşii patru mii; afară de asta, se mai puteau sui pe punte şi între bănci vreo trei mii de soldaţi Dar corabia asta era bună de privit numai; se deosebea puţin de construcţiile lixe. Era mai mult de paradă decât de folos, căci se mişca greu şi cu primejdie. Insă frumuseţea corăbiilor demetriene nu le împiedica a fi minunate în luptă, iar podoabele lor luxoase nu le micşorau utilitatea; dimpotrivă, se mânuiau cu o uşurinţă ce te minuna mai mult decât mărimea lor.

Atâta pregătire împotriva Asiei nu mai făcuse nimeni de la Alexandru încoace. Se uniră contra lui Demetrios cei trei regi: Seleuke, Ptolemeu şi Lysimah.

Trimiscră toţi scrisori lui Pyrrhus şi-1 îndemnară să atace Macedonia; să nu se ţină legat de o prietenie l – făcută nu ca să aibă pace Demetrios cu dânsul, ci ca sa poată face război cui o vrea. Pyrrhus primi. Si, pe când Demetrios sta în cumpănă, războiul crâncen se aprinse în jurul său din toate părţile, în acelaşi timp, Ptolemeu apăru cu o flotă numeroasă spre a răscula Grecia, iar Lysimah din Tracia şi Pyrrhus de la frontieră pătrunseră în Macedonia, prădară şi dădură foc. Demetrios îl lăsă pe fiul său în Grecia şi plecă să apere Macedonia de Lysimah. Primi vestea că Pyrrhus a cuprins Beroia. Ştirea trecu ca fulgerul prin oastea Iui Demetrios şi transe disciplina: toţi plângeau, se văitau, răcneau de mânie şi blestemau; nimeni nu mai voia să rămână. Plecară toţi să-şi pună casele la adăpost; de” fapt, se duceau la Lysimah.

Hotărî deci Demetrios să stea cât mai departe de el şi să plece asupra lui Pyrrhus; Lysimah era de acelaşi neam cu macedonienii şi cunoscut de mulţi prin Alexandru, în vreme ce Pyrrhus era un străin, un venetic şi nu aveau să i- 1 prefere. Dar s-a înşelat amar în socotelile sale: cum a sosit în faţa lui Pyrrhus şi a pus tabăra, macedonienii, care totdeauna admiraseră curajul nepotolit al acestuia şi care din depărtate vremuri erau deprinşi a-I socoti pe cel mai tare în războaie ca pe cel mai vrednic de a fi rege. Iar atunci auzind ce blând se poartă el cu prizonierii şi dornici a fugi de la Demetrios la oricare altul, începură să dezerteze: întâi pe ascuns şi câte puţini, apoi pe faţă şi cu grămada. Tot lagărul era numai tumult şi agitaţie, în cele din urmă veniră doi-trei la Demetrios şi cutezară a-i spune sa plece, să scape: macedonienii nu mai voiau să mai lupte pentru luxul său. Aceste cuvinte îi păreau lui Demetrios foarte potolite faţă de ocările altora. Intră în cort şi, nu ca un rege. Ci ca un comedian, dezbrăcă mantia regală, luă o haină ponosită şi fugi fără ca nimeni să-1 vadă. Se apucaseră toţi de prădat şi prinseseră a se bate pentru cortul regelui între dânşii, când, iată că veni Pyrrhus şi puse stăpânire pe lagăr. Apoi, împărţi cu Lysimah Macedonia, ce fusese şapte ani supusă lui Demctrios.

45. Astfel pierdu tronul Demetrios şi fugi la Casan-drea. Amărâtă peste

măsură, Fila, soţia lui, n-a putut răbda să-1 vadă iarăşi iugăr şi om de rând pe Demetrios, cel mai nefericit dintre regi; obosită de amăgirile continue ale speranţei, ea bău otravă şi muri blestemând destinul acestuia, destin mai statornic în rău decât în bine. Demetrios însă, mânat de gândul să adune cioburile sfărâmatului noroc, porni în Blada şi-i strânse aici pe prietenii şi pe generalii săi. Să observe cineva icoana soartei ce şi-o face Menelau în versurile lui Soiocle.

Neîncetat se-nvârte roata sortii mele

Si forme noi de-a pururea primeşte. Ea este ca şi luna ce noapte după noapte Tot alta, veşnic alta luceşte printre stele.

Nu se vedea şi ial-0, pe ceruri se iveşte, Se face lot mai mare, ajunge lună plină, Si, duţxt ce străluce în plina ei lumina, Din nou se micşorează, se- ntunecă, dispare… " şi va găsi că zugrăveşte minunat soarta lui Demetrios: tot aşa creştea şi scădea, strălucea în plină lumină şi iarăşi se întuneca. Chiar în vremea aceea, când părea că se pierde şi apune, iată se aprinse şi luci cu o nouă şi vie lumină: încet, trupele prinseră a se aduna şi dădură dreptate aşteptărilor sale. Atunci se arătă el întâia oară umblând prin oraşe fără podoabe crăicşti.

1) Probabil Hermiona, piesă pierdută

Unul, care 1-a văzut astfel pe străzile Tebei. I-a potrivit admirabil versurile lui Euripide.

Zeul luându-şi un chip de om muritor.

La izvoarele durerii, la apa lui Ismenos veni.

46. Odată ce nădejdea 1-a îndreptat iarăşi pe drumul tronului, odată ce şi-a alcătuit din nou corpul şi forma exterioară a puterii, ci a redat tebanilor vechea lor constituţie. Atenienii însă îl părăsiră. Ei îl şterseră din rândul eponimilor pe Diphilos, preotul zeilor mântuitori, decretară să se aleagă iarăşi arhonţi după obiceiul strămoşesc şi, văzându-1 pe Demetrios devenit mai puternic decât se aşteptau, îl chemară din Macedonia pe Pyrrhus. Mânios, Demetrios purcese asupra lor şi începu cu străşnicie asediul oraşului. Poporul îl trimise cu solie pe Crates, filosoful, bărbat cu nume şi vază. Înduplecat de rugăminţile acestuia, dar mai mult din propriul său interes, el încetă asediul, îşi adună toate corăbiile, încărca pe ele oastea ce o mai avea, eam vreo unsprezece mii, pedeştri şi călări, şi plecă în Asia; voia să cuprindă Caria şi Lidia lui Lysimah. La Milet îl primi Euridice, sora Filei, ce o aducea pe fata ei şi a lui Ptolemeu; Seleuke îi logodise altădată. Cu voia Euridicei, o luă de nevastă. După nuntă porni îndată asupra oraşelor, ce-i deschiseră porţile, unele de voie, altele de nevoie. Câţiva generali trecură la dânsul cu soldaţi şi bani. Veni însă Agatocle, feciorul lui Lysimah, cu armată şi Demetrios urcă spre Frigia. VSpera să cuprindă Armenia, să răscoale Media, să pună stăpânire pe ţările de sus; aici, şi de-ar fi fost bătut, avea destule locuri de retragere şi adăpost. Agatocle se luă pe urma lui, dar Demetrios, în hărţuieli mici, îl

1) Bacantele.

Bătu. Începuse însă a-i lipsi şi grâul şi fânul, iar soldaţii înţeleseră că voia să-i ducă în Armenia şi Media. Stătea pe gânduri. Până una-alta foametea

se întărea şi, din pricina unei greşeli, la trecerea fluviului Licus, se prăpădi o mulţime de oameni luaţi de iuţeala curentului. Soldaţii totuşi glumeau. Unul îi scrise pe uşa cortului primele versuri din (Edip la Colorw, cu o mică schimbare:

Copilă a bătrânului orb, Antigona, în ce ţară „, Ne-au dus paşii noştri?

47. Veni şi ciuma peste foamete în cele din urmă; aşa se întâmplă când, de nevoie, mănâncă oamenii ce le iese în cale. Pierdu aproape opt mii de oamenii şi se întoarse cu puţinii rămaşi. Se pogorî la Tars; dădu porunci aspre să nu se aducă stricăciuni acestui ţinut. Era al lui Seleuke şi nu voia să-i dea motiv de supărare. Dar nu era cu putinţă: soldaţii nu mai aveau ce mânca şi Agatocle închisese toate căile muntelui Taurus. Îi scrise atunci lui Seleuke o scrisoare, o lungă şi dureroasă poveste a nenorocirilor sale. Cerea, se ruga să-i fie milă de el, ruda lui; îndurase atâtea că şi duşmanii i-ar fi plâns de milă. Seleuke fu înduioşat; le scrise generalilor din acele meleaguri să-i dea lui Demetrios ce-i trebuia unui rege, iar oastei, hrană din belşug. Veni însă Patrocle, om cu judecată şi prieten credincios lui Seleuke. El îi arătă că, de nu-i mare treabă a hrăni pe soldaţi, nu-şi vede însă interesele sale, de îngăduie să se oploşească în ţara sa Demetrios; acesta a fost totdeauna o fire

neastâmpărată şi hrăpăreaţă, darămite acum… Un om bătut astfel de soartă, fie cât de potolit, se face cutezător şi nedrept. Convins, porni Seleuke spre Cilicia cu oaste multă. Demetrios se îngrijoră de schimbarea aceasta

neaşteptată si, cuprins de teamă, se retrase în muntele Taurus, în locuri sigure De aici, îi trimise solie şi-1 rugă să-I lase a-şi dobândi undeva o ţară de barbari nestăpânită de nimeni, să trăiască în pace acolo şi să nu mai umble hoinar şi fugar; iar de nu, să-i hrănească peste iarna armata în locul unde se află. Să nu- 1 alunge şi să-1 dea în mâna vrăjmaşilor, lipsit de toate şi gol.

48. La toate aceste rugăminţi, Seleuke rămase bănuitor; îi îngădui să ierneze două luni în Cataonia ', dar să-i dea ostateci pe cei mai buni prieteni ai săi; totodată astupă cu ziduri trecătorile spre Siria, închis din toate părţile ca o fiară sălbatică, împins de nevoie, Demetrios îşi puse nădejdea în tăria braţului: calcă Iară în sus şi în tos şi o pradă; se ciocni de câteva ori cu Seleuke şi-1 birui Odată, înfrânse şi goni chiar carele armate cu coase slobozite asupră-i. Risipi apoi străjile trecătorilor spre Siria şi puse mâna pe ele îmbărbătat de aceste victorii, văzând soldaţii însufleţiţi, se gătea pentru o luptă hotărâtoare cu Seleuke, Acesta era foarte încurcat: nu primise ajutor de la Lysimah, căci acela nu avea încredere şi se temea de el; iar dânsul, a lupta numai cu puterile sale împotriva lui Demetrios, nu se încumeta, îl înspăimânta îndrăzneala nebună a omului aceluia şi continua schimbare a norocului ce-1 ridicase din cele mai grele nevoi la cea mai nesperată fericire. Dar, o boală grea veni peste Demetrios, îl slăbi şi-i strică treburile cu totul. Soldaţii săi trecură unii la duşmani, alţii se împrăştiară. Zăcu patruzeci de zile la rând şi se vindecă în sfârşit. Luă soldaţii care-i mai rămăseseră şi apucă drumul spre Cilicia spre a înşela vrăjmaşul; noaptea, fără să cânte

1) Piovincie în Capadochia gorniştii, ridică tabăra şi trecu peste Aman. Pustii ţara de Ia poaia muntciui pâiiă la Cirestia.