— Augustus Waters a fost primarul Orașului Secret al Cancervaniei și el este de neînlocuit, a
398/462
început Isaac. Alţi oameni vor putea să vă spună
povestiri amuzante despre Gus, căci el a fost un tip vesel, dar mie daţi-mi voie să vă spun una serioasă.
La o zi după ce mi s-a extirpat ochiul, Gus a apărut la spital. Eu eram orb și aveam inima zdrobită și nu voiam să fac nimic, iar Gus a dat buzna în camera mea și a ţipat: „Am vești minunate!“ Iar eu am zis ceva de genul: „Nu vreau să aud vești minunate în clipa asta.“ Iar Gus mi-a zis: „Astea sunt vești minunate pe care ai să vrei să le auzi“, și eu l-am întrebat: „Bine, care sunt?“ Iar el a spus: „Tu ai să
trăiești o viaţă bună și lungă și plină de momente măreţe și îngrozitoare pe care nici măcar nu ţi le poţi acum imagina!“
Isaac n-a mai putut continua sau poate asta era tot ce scrisese.
După ce un prieten din liceu a spus niște istori-oare despre considerabilele talente la baschet ale lui Gus și nenumăratele lui calităţi de coechipier, preotul a zis:
— Vom asculta acum câteva cuvinte din partea prietenei speciale a lui Augustus, Hazel.
399/462
Prietenă specială? S-au auzit niște chicoteli în public, astfel încât mi-am imaginat că era mai sigur pentru mine să încep prin a-i spune preotului:
— Am fost iubita lui.
Asta a stârnit un hohot de râs. Apoi am început să citesc din cuvântarea pe care o scrisesem.
— În casa lui Gus este un citat grozav, unul pe care amândoi l-am găsit foarte mângâietor: „Fără
durere, n-am putea cunoaște bucuria“.
Am continuat să perorez despre aiurelile de Încurajări în timp ce părinţii lui Gus, braţ la braţ, s-au îmbrăţișat, dând aprobator din cap la fiecare cuvânt. Funeraliile, am decis eu, sunt pentru cei vii.
După ce a vorbit Julie, sora lui, slujba s-a terminat cu o rugăciune pentru uniunea lui Gus cu Dumnezeu, iar eu m-am gândit la ce-mi spusese el atunci, la Oranjee, că el nu credea în conace și harfe, dar credea în Ceva cu C mare, iar eu am încercat să mi-l imaginez pe el Undeva cu U mare așa după cum ne rugam, însă chiar și atunci nu prea reușeam să mă conving pe mine însămi că el și cu mine vom fi din nou împreună. Deja cunoșteam prea mulţi oameni morţi. Știam că timpul
400/462
va trece diferit pentru mine, altfel decât va trece pentru el — că eu, asemenea tuturor celor din acea încăpere, voi continua să acumulez iubiri și pier-deri, în timp ce el n-avea s-o mai facă. Și pentru mine, aceea era tragedia finală și cu adevărat de nesuportat: la fel ca toţi morţii fără număr, o dată
pentru totdeauna, el retrogradase de la bântuit la bântuitor.
Și atunci, unul dintre cumnaţii lui Gus a adus un radio casetofon portabil mare și au pus cântecul pe care îl alesese Gus — un cântec lent și trist al formaţiei The Hectic Glow care se numea „The New Partner“. Sincer, eu nu-mi doream decât să
plec acasă. Nu prea cunoșteam pe nimeni de acolo și simţeam privirea ochilor mici ai lui Peter Van Houten sfredelindu-mi claviculele descoperite, dar, după ce s-a terminat cântecul, au trebuit să vină cu toţii la mine și să-mi spună că vorbisem tare frumos și că era o slujbă minunată, ceea ce era o minciună: era o înmormântare. Arăta ca orice altă
înmormântare.
Cei care îi cărau coșciugul — verișori, tatăl lui, un unchi, prieteni pe care nu i-am văzut
401/462
niciodată — au venit și l-au luat și au pornit cu toţii spre dric.
Când mama, tata și cu mine ne-am urcat în mașină, eu am spus:
— Nu vreau să merg. Sunt obosită.
— Hazel! a zis mama.
— Mamă, acolo nu voi avea unde să stau jos și o să dureze o veșnicie și sunt sfârșită.
— Hazel, trebuie să mergem pentru doamna și domnul Waters, a spus mama.
— Doar…, am zis eu.
Nu știu de ce mă simţeam atât de mică pe bancheta din spate. Cumva, îmi doream să fiu mică. Aș fi vrut să am șase ani sau cam pe acolo.
— Bine, am căzut eu de acord.
O vreme, n-am făcut nimic altceva decât să
privesc pe fereastră, în gol. Chiar nu voiam să
merg. Nu voiam să-i văd cum îl coboară în pământ, în locul pe care el îl alesese împreună cu tatăl său, și nici nu voiam să-i văd pe părinţii lui căzând în genunchi pe iarba udă de rouă, suspinând, și nu voiam să-i văd jacheta de in a lui Van Houten întinsă pe burta lui de alcoolic, și nu voiam să
402/462
plâng în faţa unui grup de oameni, și nu voiam să
arunc o mână de ţărână pe mormântul lui, și nu voiam ca părinţii mei să fie nevoiţi să stea acolo sub seninul cer albastru, cu lumina după-amiezii, gândindu-se la ziua lor și la copilul lor și la peticul meu de pământ și la coșciugul meu și la ţărâna mea.
