Desigur, Grupul de Sprijin era al naibii de deprimant. Se întrunea în fiecare miercuri în subsolul unei biserici episcopale din piatră, sub formă de cruce. Ne așezam în cerc chiar în mijlocul crucii, unde se uneau cele două plăci de lemn și unde ar fi trebuit să se afle inima lui Iisus.
Am observat asta din cauză că Patrick, con-ducătorul Grupului de Sprijin și singura persoană
din sală care avea peste optsprezece ani, vorbea despre inima lui Iisus la fiecare afurisită de întrunire, despre
cum
noi,
tinerii
supravieţuitori
ai
10/462
cancerului, ne aflam chiar în inima sacră a lui Hristos și toate alea.
În inima Domnului, lucrurile se desfășurau în felul următor: cei șase sau șapte sau zece dintre noi intram (pe propriile picioare sau în scaunul cu rotile), beam limonadă și înfulecam niște prăjiturele dintr-o ofertă amărâtă, ne așezam în Cercul Încrederii și îl ascultam pe Patrick spunând pentru a mia oară povestea vieţii lui extrem de nefericite — că avusese cancer la boașe și medicii îi spuseseră că o să moară, dar el n-a murit, iar acum se afla aici cu noi, un adult în toată firea, stând în pivniţa unei biserici în cel de-al 137-lea cel mai frumos oraș din America, divorţat, înnebunit după
jocuri video, lipsit aproape în totalitate de prieteni, de-abia câștigând niște bani prin cercetarea trecutu-lui său cancerigen, încercând ușor-ușor să își termine masterul care nu îi va îmbunătăţi perspect-ivele în carieră, așteptând, asemenea nouă, ca sabia lui Damocles de deasupra capului său să cadă și să-i ofere ușurarea de care a scăpat acum mulţi ani când cancerul i-a luat ambele testicule și i-a lăsat
11/462
în schimb acel lucru pe care cel mai generos suflet l-ar numi viaţă.
ȘI VOI AȚI PUTEA FI NOROCOȘI!
Apoi ne prezentam. Nume. Vârstă. Diagnostic.
Cum ne simţim azi. Eu sunt Hazel, spuneam când îmi venea rândul. Am șaisprezece ani. Iniţial am avut probleme cu tiroida, dar acum ceva timp am făcut metastază la plămâni. Și mă simt bine.
Odată ce terminam cu prezentările, Patrick ne întreba mereu dacă cineva avea ceva de împărtășit.
Apoi începeau lucrurile care te scoteau din sărite: toată lumea vorbea despre lupte și bătălii date și despre a câștiga și a da înapoi și a face examinări imagistice. Dar, ca să fiu cinstită, Patrick ne lăsa să
vorbim și despre moarte, cu toate că mulţi dintre ei nu erau pe moarte. Cei mai mulți aveau să ajungă
la vârsta maturităţii, la fel ca Patrick.
(Ceea ce însemna că era multă competitivitate, pentru că ei nu voiau să învingă doar cancerul, ci și pe ceilalţi oameni din încăpere. OK, e absurd, dar când medicii îţi spun că ai, să zicem, o șansă de 20
la sută ca să mai trăiești cinci ani, socoteala te lovește brusc și îţi dai seama că asta înseamnă o
12/462
persoană din cinci... astfel că privești în jurul tău și gândești, așa cum ar face orice persoană sănătoasă: trebuie să trăiesc mai mult decât patru dintre acești ticăloși.)
Singurul lucru bun în acest Grup de Sprijin era Isaac, un băiat slab cu faţă lunguiaţă și cu păr blond, drept, care îi cădea peste un ochi.
Și, de fapt, ochii lui erau problema. Avea un ciudat și rar întâlnit cancer la ochi. Unul dintre ochi îi fusese extirpat când era mic, iar acum purta o pereche de ochelari cu lentile extrem de groase, care îi făceau ochii (atât pe cel real, cât și pe cel de sticlă) să pară imenși, ca și cum întreaga lui faţă se rezuma doar la acel ochi fals și la acel ochi sănătos, ambii fixându-te cu privirea.
Din câte înţelesesem din puţinele ocazii în care Isaac împărtășise cu noi anumite experienţe, cancerul recidivase, punând în pericol mortal ochiul rămas.
Eu și Isaac comunicam aproape în mod exclusiv prin oftaturi. De fiecare dată când cineva vorbea despre diete care combat cancerul sau despre mirositul aripioarelor de rechin sau chestii de
13/462
genul ăsta, el se uita la mine și ofta ușor. Eu clătin-am din cap de-abia perceptibil și, la rându-mi, su-flam aerul afară.
Așa că Grupul de Sprijin era o pacoste și, după
câteva săptămâni, aproape că trebuia să fiu dusă cu forţa acolo. De fapt, în miercurea în care l-am cunoscut pe Augustus Waters, am făcut tot posibilul să
scap de acesta, în timp ce urmăream cu mama a treia etapă dintr-un maraton de douăsprezece ore din sezonul anterior al emisiunii America‘s Next Top Model, pe care recunosc că-l văzusem deja, dar mi-era totuna.
Eu:
— Refuz să merg la Grupul de Sprijin.
Mama:
— Unul dintre simptomele depresiei este lipsa de interes pentru activităţi.
Eu:
— Lasă-mă să urmăresc America‘s Next Top Model, te rog. E o activitate.
