mă privească.

— Ce e? l-am întrebat.

— Nimic, mi-a răspuns.

— Atunci, de ce mă privești în felul ăsta?

Augustus a schiţat un zâmbet.

— Deoarece ești frumoasă. Îmi face plăcere să

privesc oameni frumoși și, cu ceva timp în urmă, m-am hotărât să nu-mi interzic plăcerile mai simple ale vieţii.

A urmat un moment de tăcere stânjenitor.

Augustus a lămurit lucrurile:

29/462

— Vreau să spun, mai ales dat fiind că, așa cum ai subliniat tu cu fineţe, cu toţii vom sfârși în uitare și așa mai departe.

Am scos un sunet de tuse vagă, ușor batjocoritor, sau am oftat, sau am expirat, apoi am spus:

— Nu sunt frum…

— Ba ești ca o Natalie Portman de zile mari.

Ca Natalie Portman în V de la Vendetta.

— Nu l-am văzut, i-am zis.

— Zău? m-a întrebat el. O fată superbă, cu păr ca de zână, căreia îi displace autoritatea și nu se poate abţine să nu se îndrăgostească de un băiat despre care știe că înseamnă necazuri. După câte îmi dau eu seama, e autobiografia ta.

Fiecare silabă rostită de el însemna flirt. Sincer, mă cam excitase. Nici măcar nu știam că

băieţii mă puteau excita — nu așa, ca în viaţa reală.

O fată mai mică a trecut pe lângă noi.

— Ce mai faci, Alisa?

Ea a zâmbit și a mormăit:

— Bună, Augustus.

— Oameni de la Memorial, mi-a explicat el.

30/462

Spitalul Memorial era cel mai mare spital destinat cercetărilor.

— Unde te duci?

— La spitalul pentru copii, i-am spus, cu o voce mai firavă decât m-aș fi așteptat să fie.

El a dat aprobator din cap. Se părea că discuţia noastră luase sfârșit.

— Bine, am spus, dând vag din cap spre treptele care ne conduceau afară Întru totul din Inima lui Iisus. Mi-am pus căruciorul pe roţi și am pornit. El șontâcăia alături de mine.

— Deci, poate ne vedem data viitoare? l-am întrebat.

— Ar trebui să-l vezi, mi-a spus. Vreau să

spun, filmul, V de la Vendetta.

— Bine, i-am zis. O să-l caut.

— Nu. Cu mine. La mine acasă, a replicat.

Acum.

M-am oprit din mers.

— Augustus Waters, de-abia te cunosc. Ai putea fi un ucigaș cu toporul.

El a încuviinţat dând din cap.

— Cât se poate de adevărat, Hazel Grace.

31/462

M-a depășit, cu umerii lui umplând puloverul verde tricotat, cu spatele drept, pasul lui ușor ca-denţat în dreapta, în timp ce mergea încrezător și în ritm constant, pășind cu ceea ce stabilisem eu că ar fi un picior din lemn. Cancerul osos îţi ia uneori un membru pentru a te verifica. Apoi, dacă îi place de tine, îţi ia și restul.

L-am urmat pe scări, pierzând teren în timp ce-mi croiam drum în sus, lent, treptele nefiind un domeniu în care plămânii mei să fi excelat.

Și iată-ne afară din inima lui Iisus, ajunși în parcare, aerul de primăvară fiind minunat de răcoros, iar lumina după-amiezii târzii dureros de frumoasă.

Mama nu ajunsese încă, ceea ce nu era ceva obișnuit, căci întotdeauna mama era cea care mă

aștepta. Am aruncat o privire în jur și am văzut o fată brunetă, înaltă, cu forme, care îl ţintuise pe Isaac de peretele bisericii și îl săruta destul de agresiv. Se aflau suficient de aproape de mine, încât să pot auzi zgomotele ciudate ale gurilor lor împreunate și să-l aud apoi pe el spunând:

— Mereu.

32/462

Și pe ea răspunzând:

— Mereu.