34/462
inacceptabil se zgâiește la mine și subliniază fe-lurile în care „întru totul“ este folosit incorect și care mă compară cu o actriţă și mă invită să vedem un film la el acasă. Dar, desigur, există întotdeauna o hamartia 1, iar a ta este că, o, Doamne, în pofida faptului că ai AVUT NENOROCITUL ACELA DE CANCER, dai bani unei companii în schimbul șansei de a dobândi ȘI MAI MULT CANCER. O, Dumnezeule! Dă-mi voie să te asigur că a nu putea să respiri E NAȘPA! Cum nu se poate mai dezamăgitor. Total.
— O hamartia? m-a întrebat el, ţinând în continuare ţigara în gură.
Asta îi încorda maxilarul. Din nefericire, avea un maxilar al naibii de sexy.
—
O
greșeală
tragică,
i-am
explicat,
întorcându-mă cu spatele la el.
Am pornit spre trotuar, lăsându-l pe Augustus Waters în urma mea, apoi am auzit o mașină care pornea în josul străzii. Era mama. Așteptase ca eu să-mi fac prieteni sau, mă rog, ce-or fi fost ei.
Am simţit cum mă cuprinde un ciudat amestec de dezamăgire și de furie. Nici măcar nu știam
35/462
exact ce sentiment era, zău așa, ci doar că era din plin, și că aș fi vrut să-l pocnesc pe Augustus Waters și de asemenea să-mi înlocuiesc plămânii cu plămâni care să-și facă treaba. Stăteam cu bascheţii mei Chuck Taylor pe marginea trotuarului, cu butelia de oxigen și tot harnașamentul în căruciorul de lângă mine și, exact când mama a tras pe dreapta, am simţit cum o mână mă prinde strâns.
Mi-am tras mâna să mă eliberez din strânsoare și m-am întors spre el.
— Ele nu te ucid dacă nu le aprinzi, mi-a spus când mama a ajuns lângă trotuar. Iar eu niciodată
n-am aprins vreuna. E o metaforă, înţelegi? Pui lucrul ucigător drept între dinţi, dar nu-i dai puterea să-și înfăptuiască omorul.
— E o metaforă, am repetat, nesigură.
Mama trăgea de timp.
— E o metaforă, mi-a confirmat.
— Îţi alegi obiceiurile pe baza rezonanţelor lor metaforice… i-am spus.
— A, da.
36/462
Mi-a zâmbit. Acel zâmbet mare, strâmb, adevărat.
— Hazel Grace, eu cred cu tărie în metafore.
M-am întors spre mașină. Am ciocănit în geam. Acesta a coborât.
— Mă duc la un film cu Augustus Waters, i-am spus. Te rog să-mi înregistrezi următoarele câteva episoade din maratonul ANTM.
1 Greșeală, cusur care cauzează căderea eroului din tragedii.
Capitolul doi Augustus Waters conducea groaznic. Fie că
pornea, fie că oprea, totul se întâmpla cu o HURDUCĂTURĂ îngrozitoare. Zburam în faţă în SUV-ul său Toyota de fiecare dată când punea frână, iar ceafa mi se izbea de tetiera scaunului de fiecare dată când accelera. Se prea poate să fi fost emoţionată — mă aflam în mașina unui băiat străin, în drum spre casa lui, extrem de conștientă
că plămânii mei de rahat ar fi complicat eforturile de a mă eschiva de la avansurile lui nedorite — dar felul în care șofa era atât de uimitor de prost, încât nu mă puteam gândi la nimic altceva.
38/462
Probabil că parcurseserăm vreo doi kilometri într-o tăcere ciudată, când Augustus a spus:
— Am picat de trei ori la examenul de conducere.
— Nu mai spune!
A izbucnit în râs, dând afirmativ din cap.
— Păi, nu pot simţi apăsarea în bătrâna Pro-teză și nu prea reușesc să conduc cu stângul. Doctorii mei spun că cei mai mulţi pacienţi care au suferit amputări pot șofa fără probleme, dar…
mda. Nu e cazul meu. Oricum, m-am dus pentru a patra oară la examen și totul a mers cam așa cum merge acum.
În faţa noastră, la o jumătate de kilometru, un semafor s-a făcut roșu. Augustus a călcat pedala de frână atât de puternic, încât aproape că am dat cu capul de parbriz.
