o făcea, ceea ce se întâmpla des, un adevărat cutremur. Și îmi amintesc că-mi doream să nu mă

mai trezesc.

Toată lumea își închipuia că eram terminată, dar oncologul meu, doamna doctor Maria, a reușit cumva să-mi scoată o parte din lichidul adunat în plămâni, iar la scurt timp după aceea, antibioticele pe care mi le-au administrat împotriva pneumoniei au început să dea rezultate.

M-am trezit și, curând, am intrat în programele acelea de cercetări experimentale care sunt renu-mite în Republica Cancervania pentru a Nu Da Rezultate. Medicamentul se numea Phalanxifor, o moleculă destinată să se atașeze de celulele can-ceroase și să le încetinească creșterea. La șaptezeci la sută dintre pacienţi nu a dat rezultate. Însă la mine a dat rezultate. Tumorile s-au micșorat.

Și așa au rămas. Ura, Phalanxifor! În ultimele optsprezece luni, metastazele mele de-abia s-au mărit, lăsându-mă cu plămânii care nu prea funcţionează ca niște plămâni, dar care, în măsura în care se poate imagina, luptă la nesfârșit cu ajutorul oxigenului și al Phalanxiforului zilnic.

43/462

Firește, Miracolul Cancerului meu a avut ca rezultat doar puţin timp câștigat. (Încă nu știam di-mensiunea puţinului respectiv.) Dar povestindu-i lui Augustus, am zugrăvit în rozul cel mai roz imaginea,

împodobind-o

cu

miraculosul

miracolului.

— Prin urmare, acum ar trebui să te întorci la școală, mi-a spus.

— De fapt, nu pot, i-am explicat, căci deja mi-am luat diploma de absolvire. Așa că urmez cursuri la colegiul MCC, colegiul din comunitatea noastră.

— Elevă de colegiu, a spus el, dând din cap.

Asta explică aura de sofisticare.

A zâmbit atotcunoscător. L-am pocnit în joacă

în partea superioară a braţului. I-am simţit muscu-latura sub piele, contractată și uimitoare.

Am făcut o întoarcere de au scârţâit cauciucurile, într-o zonă unde zidurile con-strucţiilor aveau stucaturi de trei metri. Casa lui era prima pe partea stângă. O casă colonială cu două

etaje. Am oprit cu o hurducătură pe aleea din faţa casei.

44/462

Am intrat după el. La intrare se găsea o tăbliţă

din lemn pe care erau gravate cu litere cursive cuvintele: Căminul e acolo unde e și inima, și toată

casa s-a dovedit a fi împodobită cu asemenea con-statări. Prietenii buni sunt greu de găsit și imposibil de uitat, scria pe o ilustrată de deasupra cuier-ului. Iubirea adevărată se naște în timpuri grele, promitea o pernă brodată din camera lor de zi, mo-bilată cu antichităţi. Augustus m-a surprins citind.

— Părinţii mei le numesc Încurajări, mi-a explicat el. Sunt peste tot.

Mama și tatăl lui îi spuneau Gus. Erau la bucătărie, unde pregăteau enchilada2 (lângă chi-uvetă, pe o bucată de sticlă colorată scria: Familia este veșnică). Mama lui umplea turtele cu carne de pui, pe care, apoi, tatăl lui le rula și le așeza într-un vas de Iena. Nu păreau prea surprinși de sosirea mea, ceea ce avea noimă: faptul că Augustus mă

făcea să mă simt specială nu indica în mod necesar și că eram specială. Poate că aducea acasă în fiecare seară câte o fată pentru a-i arăta filme și a o face să se simtă bine.

45/462

— Ea e Hazel Grace, a spus, apropo de prezentare.

— Doar Hazel, am zis eu.

— Ce mai faci, Hazel? m-a întrebat tatăl lui Gus.

Era înalt — aproape la fel de înalt ca Gus — și slăbănog într-un mod în care, de obicei, părinţii mai în vârstă nu sunt.

— Bine, i-am răspuns.

— Cum a fost Grupul de Sprijin al lui Isaac?

— A fost incredibil, a spus Gus.

— Nu mai fi Debbie Downer3, i-a spus mama lui. Hazel, ţie ţi-a plăcut?

Am tăcut preţ de o secundă, încercând să-mi dau seama dacă răspunsul meu ar fi trebuit să fie calibrat astfel încât să-i facă plăcere lui Augustus sau părinţilor lui.

— Cei mai mulţi oameni sunt de treabă, am spus în cele din urmă.

— Exact asta am găsit și noi la familiile de la Memorial când ne aflam în toiul luptei cu tratamentul lui Gus, a spus tatăl lui. Erau cu toţii tare

46/462

amabili. În zilele cele mai întunecate, Dumnezeu îi aduce în viaţa ta pe oamenii cei mai buni.

— Repede, daţi-mi o pernuţă și aţă, căci asta trebuie să fie o Încurajare, a spus Augustus, iar tatăl lui a părut puţin supărat, dar apoi Gus l-a cuprins de gât și i-a zis: Glumesc, tată. Îmi plac În-curajările astea năstrușnice. Zău că da. Însă nu pot să recunosc, deoarece sunt adolescent.

Tatăl lui și-a dat ochii peste cap.

— Sper că ni te alături la cină, nu? m-a întrebat mama lui.

Era scundă și brunetă și oarecum sfioasă.

— Știu și eu? am răspuns. Trebuie să fiu acasă

la zece. Și, de asemenea, eu nu… ăăă… mănânc carne.

— Nicio problemă. Vom face câteva veget-ariene, a zis ea.

— Animalele sunt prea drăguţe? m-a întrebat Gus.

— Vreau să minimalizez numărul morţilor de care să fiu responsabilă, i-am răspuns.

Gus a deschis gura să spună ceva, dar s-a oprit. Mama lui a umplut tăcerea.