47/462

— Păi, cred că asta e minunat.

Mi-au mai vorbit o vreme despre cum enchil-adele erau Faimoasele Enchilade Care Îţi Lasă

Gura Apă și pe Care Nu Le Poţi Uita și despre faptul că și pentru Gus ora limită la care trebuia să fie acasă era tot zece, și despre cum n-aveau încredere în mod firesc în nimeni care le permitea copiilor să

vină acasă la altă oră decât ora zece, și dacă eram la școală — „e elevă de colegiu“, a intervenit Augustus —, și despre cum vremea era cu adevărat și absolut extraordinară pentru luna martie, și despre cum primăvara toate sunt noi, și nu m-au întrebat nici măcar o dată despre oxigen sau despre diagnostic, ceea ce era ciudat și minunat, apoi Augustus a spus:

— Hazel și cu mine avem de gând să ne uităm la V de la Vendetta, astfel încât ea să-și poată

vedea doppelgänger-ul4 din film, Natalie Portman la începutul anilor două mii.

— Televizorul din camera de zi vă aparţine, a spus tatăl lui pe un ton vesel.

— De fapt, cred că o să vedem filmul la subsol.

48/462

Tatăl lui a izbucnit în râs.

— Bună încercare. Camera de zi.

— Dar vreau să-i arăt lui Hazel Grace subsolul, a insistat Augustus.

— Doar Hazel, i-am spus.

— Așadar, arată-i lui Doar Hazel subsolul, a replicat tatăl lui. Apoi veniţi sus și uitaţi-vă la film în camera de zi.

Augustus și-a umflat obrajii, s-a legănat pe picior, și-a răsucit șoldurile, aruncându-și piciorul cu proteza în faţă.

— Bine, a bombănit el.

L-am urmat pe treptele acoperite cu covoare spre un dormitor imens aflat la subsol. La nivelul ochilor mei, pe toată lungimea pereţilor se afla un raft, care era plin cu tot felul de obiecte legate de baschet: zeci de trofee cu omuleţi de plastic aurit sărind, driblând sau întinzându-se spre un coș invizibil pentru a înscrie. De asemenea, existau o grămadă de mingi și de bascheţi.

— Cândva, am jucat baschet, mi-a explicat el.

— Probabil că ai fost foarte priceput.

49/462

— Nu eram chiar nepriceput, dar toate încălţările și mingile sunt Indemnizaţii pentru Canceroși.

S-a îndreptat către televizor, unde erau stivuite o mulţime de DVD-uri și de jocuri video sub forma vagă a unei piramide. S-a aplecat și a înhăţat V de la Vendetta.

— Probabil eram prototipul de puști Hoosier5, a spus. Eram în întregime pentru renașterea artei pierdute a săritorului de la distanţă medie, dar, într-o zi, exersam aruncări libere — stând pur și simplu dincolo de linie în sala de sport de la North Central și aruncând mingile dintr-un rastel. Deodată, nu-mi puteam da seama de ce aruncam metodic un obiect sferic spre un alt obiect toroidal. Părea să fie cel mai prostesc lucru pe care puteam să-l fac. Am început să mă gândesc la puștimea care introduce o pietricică de formă cilindrică într-o gaură circulară, și cum o fac ei întruna timp de luni întregi până își dau seama, și cum mingile de baschet erau versiun-ea mai aerobică a aceluiași exerciţiu. Oricum, o bună bucată de vreme am tot continuat să arunc liber la coș. Am reușit opt lovituri la rând, cel mai

50/462

bun record personal, dar pe măsură ce continuam, mă simţeam tot mai mult ca un copilaș de doi ani.

Apoi, din nu știu ce motiv, am început să mă gândesc la atleţii care aleargă în cursele cu obstacole.

Ești bine?

Mă așezasem pe un colţ al patului său nefăcut.

Nu încercam să bat niciun apropo; pur și simplu oboseam când trebuia să stau mult timp în picioare.

Stătusem în picioare în camera de zi, apoi fuseseră

treptele, apoi mai stătusem o vreme în picioare, ceea ce era prea mult pentru mine și nu voiam să

leșin sau ceva de genul. Eram oarecum ca o domnișoară din epoca victoriană, care stăpânea arta leșinului.

— Sunt bine, am spus. Te ascultam. Atleţii care aleargă în cursele cu obstacole?

— Da, atleţii care aleargă în cursele cu obstacole. Nu știu de ce. Am început să mă gândesc la felul în care aleargă ei în acele curse și cum sar peste toate acele obiecte arbitrare care le-au fost plantate în cale. Și m-am întrebat dacă acești atleţi se gândesc măcar, știi tu, asta ar merge mai repede dacă am scăpa de garduri.

51/462

— Asta a fost înainte de a fi diagnosticat? l-am întrebat.

— Da, ei bine, și asta a fost.

A zâmbit cu jumătate de gură.

— Ziua aruncărilor libere de agitaţie existenţială a coincis și cu ultima mea zi în care aveam două picioare. Am avut parte de un sfârșit de săptămână între data când au programat amputarea și cea când a avut loc. Propria mea privire fugară

asupra a ceea ce este nevoit Isaac să îndure.

Am dat aprobator din cap. Îmi plăcea Augustus Waters. Îmi plăcea tare, tare, tare mult. Îmi plăcea felul în care povestea lui se încheia cu altcineva. Îmi plăcea vocea lui. Îmi plăcea că făcuse aruncări de agitaţie existenţială. Îmi plăcea că era profesor titular la Catedra de Zâmbete Vag Strâmbe, cu ore și la Catedra de a Avea O Voce Care Făcea Ca Pielea Mea Să Semene Mai Tare Cu Pielea. Și îmi plăcea că avea două nume.

Dintotdeauna mi-au plăcut oamenii care au două

nume, deoarece ești nevoit să te hotărăști cum să-i strigi: Gus sau Augustus? Eu fusesem mereu doar Hazel, monovalenta Hazel.

52/462

— Ai fraţi? l-am întrebat eu.

— Cum? a făcut, părând puţin distrat.

— Ai spus chestia aia cu privitul puștilor jucându-se.

— A, da, nu. Am nepoţi, de la surorile mele vitrege. Dar ele sunt mai mari. Ele au cam…

TATĂ, CÂŢI ANI AU JULIE ȘI MARTHA?