— Iartă-mă. Jur pe Dumnezeu că încerc să fiu blând. Bine, deci, oricum, la sfârșitul examenului am crezut că iar am picat, dar instructorul a zis ceva de genul: „Stilul tău de condus este neplăcut, dar din punct de vedere tehnic, nu este nesigur“.
39/462
— Nu cred că sunt de acord, i-am spus. Bănuiesc că e vorba de o Indemnizaţie pentru Canceroși.
Indemnizaţiile pentru Canceroși sunt mici recompense pe care le primesc copiii bolnavi de cancer și pe care copiii normali nu le primesc: mingi de baschet cu autografe de la vedete din sport, permise pentru a întârzia cu temele, permise de conducere nemeritate etc.
— Mda, a spus el.
Semaforul s-a făcut verde. M-am pregătit.
Augustus a călcat cu putere pedala de acceleraţie.
— Să știi că există modele cu comenzi manuale pentru cei care nu-și pot folosi picioarele, am făcut eu o remarcă.
— Da, a spus. Poate într-o bună zi.
A oftat într-un mod care m-a făcut să mă întreb dacă era încrezător în existenţa lui într-o bună
zi. Știam despre cancerul osos că are o rată ridicată
de vindecare, dar chiar și-așa.
Există un număr de modalităţi de a stabili aproximativ așteptările de supravieţuire ale cuiva fără ca de fapt să întrebi. Am utilizat clasicul:
— Așadar, ești la școală?
40/462
În general, părinţii te retrag de la școală dacă
se așteaptă să fii incurabil.
— Da, mi-a răspuns. Sunt La North Central.
Am rămas totuși cu un an în urmă: sunt în clasa a zecea. Tu?
Am luat în calcul posibilitatea să mint. La urma urmelor, nimănui nu-i plac cadavrele. Dar am sfârșit prin a spune adevărul.
— Nu, părinţii mei m-au retras acum trei ani.
— Trei ani? m-a întrebat, uluit.
I-am spus lui Augustus în linii mari cum stătea treaba cu miracolul meu: diagnosticată cu cancer tiroidian în stadiul IV la treisprezece ani. (Nu i-am spus că diagnosticul a venit la trei luni după primul meu ciclu. Ceva de genul: Felicitări! Ești femeie.
Acum poţi să mori.) Era, ni s-a spus, incurabil.
Am suportat o intervenţie chirurgicală numită
disecţie radicală a gâtului, care este la fel de plăcută precum sună. Apoi raze. Apoi au încercat chimioterapie
pentru
tumorile
pulmonare.
Tumorile s-au micșorat, după care s-au mărit. Pe atunci aveam paisprezece ani. Plămânii au început să mi se umple cu apă. Arătam mai mult moartă —
41/462
mâinile și picioarele umflate, pielea crăpată, buzele veșnic albastre. Aveau drogul acesta care te face să
nu te simţi atât de complet îngrozit că nu poţi respira, și mi-au vârât în mine o grămadă din el printr-o branulă și, în plus, mai mult de zece alte droguri.
Dar chiar și așa, există o anumită neplăcere legată
de înecat, mai ales când se întâmplă în decursul mai multor luni. Am sfârșit prin a ajunge, în cele din urmă, la terapie intensivă, cu pneumonie, cu mama îngenuncheată lângă patul meu, întrebând:
„Ești pregătită, scumpo?“, iar eu răspunzându-i că
eram pregătită, cu tata care îmi tot spunea că mă
iubește cu o voce care nu se frângea, căci era deja frântă, iar eu care continuam să-i spun că și eu îl iubesc, și ne ţineam cu toţii de mâini, iar eu nu reușeam să-mi recapăt suflul, iar plămânii mei acţionau disperaţi, icnind, trăgându-mă jos din pat în încercarea de a găsi o poziţie care să le asigure aerul, și eram stânjenită din pricina disperării lor, dezgustată că ei refuzau pur și simplu să mă lase să
mor, și îmi amintesc cum mama îmi spunea că era bine că eram bine, că aveam să fiu bine, iar tata care încerca din răsputeri să nu suspine atunci când
42/462
