Eram aproape sigură că nu-l mai văzusem până atunci. Înalt și musculos, făcea să pară mic scaunul pe care stătea, un scaun din plastic turnat, pentru clasele primare. Păr de culoarea mahonului, drept și scurt. Părea să fie de vârsta mea, poate cu un an mai mare, și stătea cu coccisul pe marginea scaunului, într-o poziţie ușor agresivă, cu o mână
ţinută pe jumătate în buzunarul jeanșilor lui de culoare neagră.
17/462
Am privit în altă parte, brusc conștientă de pleiada mea de defecte. Eram îmbrăcată în niște jeanși vechi, care cândva îmi fuseseră ficși, acum fiind destrămaţi în locuri ciudate, și un tricou galben care făcea reclamă unei formaţii și care oricum nu-mi mai plăcea. La fel și părul meu: aveam o tunsoare paj, dar nu mă sinchisisem nici măcar, de exemplu, să mă pieptăn. Mai mult, aveam niște obraji caraghioși ca de veveriţă fălcoasă, efectul secundar al tratamentului. Arătam ca o persoană
normal proporţionată, care avea un balon drept cap. Ca să nu mai vorbim despre picioarele umflate în zona gleznelor. Și totuși — i-am aruncat o privire —, el încă nu-și luase ochii de la mine.
M-am prins de ce se i se spune contact vizual.
M-am dus în cerc și m-am așezat lângă Isaac, la două locuri distanţă de băiat. L-am privit iar pe furiș. El continua să se uite la mine.
Uite ce e, dă-mi voie s-o spun: era sexy. Un băiat care nu e sexy te privește neîndurător și în cel mai bun caz este ciudat, iar în cel mai rău, este o formă de hărţuire. Dar un băiat sexy… altă mâncare de pește.
18/462
Mi-am scos telefonul și am apăsat o tastă să
văd cât era ceasul: 16:59. Cercul s-a completat cu nenorocoșii între doisprezece și optsprezece ani, și Patrick a început cu rugăciunea pentru liniște: Doamne, dă-mi liniștea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și înţelepciunea de a le deosebi. Tipul încă se zgâia la mine. Am simţit că
roșesc.
Într-un final, m-am decis că cea mai bună
strategie era să mă zgâiesc și eu la el. La urma urmelor, băieţii nu deţin monopolul asupra Zgâitului.
Așa că m-am uitat la el, în timp ce Patrick ne aducea la cunoștinţă pentru a mia oară faptul că îi lipseau boașele etc. și, curând, s-a pornit concursul de zgâit. După o vreme, băiatul mi-a zâmbit, apoi, într-un sfârșit, ochii lui albaștri s-au uitat în altă
parte. Când m-a privit din nou, am ridicat din sprâncene ca pentru a-i spune: eu câștig.
El a ridicat din umeri. Patrick a continuat și am ajuns, în sfârșit, la partea cu prezentările.
— Isaac, poate că azi ai vrea să începi tu. Știu că te confrunţi cu lupta contra cronometru.
19/462
— Mda, a spus el. Eu sunt Isaac. Am șaptesprezece ani. Și se pare că va trebui să suport o intervenţie chirurgicală în două săptămâni, după care voi fi orb. Nu vreau să mă plâng sau ceva de genul, căci știu că pentru mulţi dintre noi e cu mult mai rău, dar, mda, vreau să spun că a fi orb e cam nașpa. Cu toate astea, prietena mea mă ajută. Și prietenii, așa ca Augustus.
A dat din cap spre băiat, care acum avea un nume.
— Deci, mda, a continuat Isaac.
Își privea mâinile pe care și le împreunase sub forma unei colibe indiene.
— Nu prea ai ce face în privinţa asta.
— Isaac, noi suntem aici pentru tine, i-a spus Patrick. Copii, să-i spunem asta lui Isaac.
Și i-am spus-o toţi, în cor:
— Isaac, noi suntem aici pentru tine.
Urma Michael. El avea doisprezece ani. Avea leucemie. Avusese leucemie dintotdeauna. Era în regulă. (Sau, cel puţin, așa spunea. Urcase cu liftul.)
20/462
Lida avea șaisprezece ani și curând avea să
devină obiectul atenţiei băiatului sexy. Era o prezenţă obișnuită — aflată într-o remisie de dur-ată a unui carcinom apendicular, despre care nici nu știusem până atunci că există. Ea zicea — așa cum o făcea de fiecare dată când eu eram prezentă
la întrunirile Grupului de Sprijin — că se simţea puternică, ceea ce mie, în timp ce tubușoarele îmi gâdilau nările, mi se părea că ar fi lăudăroșenie.
Până să ajungă la el, au mai urmat alţi cinci.
Când i-a venit rândul, a zâmbit ușor. Vocea îi era joasă, răgușită și incredibil de sexy.
— Mă numesc Augustus Waters, a spus el.
Am șaptesprezece ani. Acum un an și jumătate am avut un început de cancer osos, dar azi mă aflu aici la cererea lui Isaac.
— Și cum te simţi? l-a întrebat Patrick.
— O, mă simt ca un barosan, a spus Augustus Waters, zâmbind în colţul gurii. Prieteni, sunt întrun montagne russe care doar urcă.
Când mi-a venit rândul, am spus:
21/462
