— Numele meu este Hazel. Am șaisprezece ani. Cancer de tiroidă cu metastaze pulmonare.
Sunt bine.
Ora s-a scurs iute: s-au rememorat luptele, bătăliile câștigate în toiul războaielor care cu siguranţă urmau să fie pierdute; speranţa de care să te agăţi; familiile care erau și lăudate, și criticate; se cădea de acord că prietenii nu pricepeau; se vărsau lacrimi; se oferea mângâiere. Nici Augustus și nici eu n-am mai deschis gura până ce Patrick a spus:
— Augustus, poate ai vrea să împărtășești ceva grupului.
— Temerile mele?
— Da.
— Mă tem de uitare, a spus el după o clipă.
Mă tem de asta așa cum se teme orbul din proverb de întuneric.
— Prea curând, a spus Isaac, zâmbind vag.
— Am fost insensibil? a întrebat Augustus.
Pot fi destul de orb la sentimentele altora.
Isaac a râs, dar Patrick a ridicat un deget mus-trător și a spus:
22/462
— Augustus, te rog! Hai să revenim la tine și la luptele tale. Ai zis că te temi de uitare?
— Așa am zis, a răspuns Augustus.
Patrick părea pierdut.
— N-ar vrea… ăăă… ar vrea altcineva să
spună ceva legat de asta?
Nu mai urmasem cursurile vreunei școli de trei ani. Părinţii îmi erau cei mai buni doi prieteni. Cel de al treilea prieten bun era un autor care nu știa că
exist. Eram o persoană destul de timidă — nu genul care ridică mâna.
Și totuși, de data asta, mă hotărâsem să
vorbesc. Am ridicat mâna pe jumătate, iar Patrick, a cărui încântare era evidentă, a spus imediat:
— Hazel!
Începusem să mă deschid, așa presupunea el.
Deveneam parte din grup.
M-am uitat înspre Augustus Waters care, la rându-i, mă privea. Aproape că puteai vedea prin ochii lui, care erau atât de albaștri.
— Va veni o vreme, am spus, când vom fi cu toţii morţi. Cu toţii. Va veni o vreme când nu vor mai fi oameni rămași care să-și aducă aminte că ar
23/462
fi existat vreunul și că specia noastră ar fi făcut vreodată ceva. Nu va mai fi rămas niciunul să-și amintească de Aristotel sau de Cleopatra, darămite de tine. Tot ceea ce noi am făcut și am construit, și am scris, și am gândit, și am descoperit va fi uitat, iar toate astea — am făcut un gest cuprinzător —
vor fi fost în zadar. Poate că vremea asta se apropie sau poate că e la milioane de ani distanţă, dar chiar dacă vom supravieţui prăbușirii sistemului nostru solar, tot nu vom supravieţui pentru vecie. A existat o vreme înainte ca organismele să fi avut conștiinţă și va exista un timp și după aceea. Și dacă inevitabilitatea uitării omenești te îngrijorează, eu te încurajez s-o ignori. Dumnezeu e martor că așa fac toţi ceilalţi.
Învăţasem asta de la al treilea cel mai bun prieten mai sus-menţionat, Peter Van Houten, autorul singuratic al cărţii O durere supremă, carte care era Biblia mea. Peter Van Houten era singura persoană peste care dădusem și care părea: (a) să
înţeleagă cum e să fii pe moarte, și (b) era în viaţă.
După ce am terminat, a urmat o tăcere destul de lungă, timp în care am observat cum lui
24/462
Augustus i se lăţea un zâmbet pe toată faţa — nu genul de zâmbet strâmb al băiatului care încearcă
să fie sexy în timp ce se zgâiește la mine, ci zâmbetul lui adevărat, prea mare pentru chipul lui.
— Fir-ar să fie, a spus Augustus liniștit, cât de diferită ești!
Niciunul dintre noi n-a mai spus nimic pe durata întrunirii. La sfârșit, a trebuit să ne ţinem cu toţii de mâini, iar Patrick a condus rugăciunea.
— Iisuse Hristoase, ne-am adunat aici, în inima Ta, întru totul în inima Ta, ca niște supravieţuitori ai cancerului. Tu, doar Tu, ne cunoști așa cum ne cunoaștem noi înșine. Îndrumă-ne spre viaţă și spre Lumină în vremea încercărilor noastre.
Ne rugăm pentru ochii lui Isaac, pentru sângele lui Michael și al lui Jamie, pentru oasele lui Augustus, pentru plămânii lui Hazel, pentru gâtul lui James.
