Mama:
— Televizorul este o pasivitate.
Eu:
14/462
— Of, mamă, te rog!
Mama:
— Hazel, ești deja adolescentă. Nu mai ești copil. Ai nevoie să-ţi faci prieteni, să ieși din casă
și să-ţi trăiești viaţa.
Eu:
— Dacă vrei să fiu adolescentă, nu mă mai trimite la Grupul de Sprijin. Cumpără-mi un buletin fals ca să pot merge în cluburi, să beau vodcă
și să fumez iarbă.
Mama:
— În primul rând, tu nu fumezi iarbă.
Eu:
— Vezi? Ăsta e unul dintre lucrurile pe care aș
ști să le fac dacă mi-ai face rost de un buletin fals.
Mama:
— Mergi la Grupul de Sprijin.
Eu:
— OFFFFFFFFFFFFFFF!
Mama:
— Hazel, meriţi o viaţă.
Asta mi-a închis gura, cu toate că nu prea vedeam ce avea de-a face viaţa cu mersul la
15/462
Grupul de Sprijin. Totuși, am fost de acord să merg
— după ce am negociat dreptul de a înregistra epi-soadele din ANTM pe care aveam să le pierd.
M-am dus la Grupul de Sprijin din același motiv pentru care acceptasem ca o soră medicală, absolventă cu diplomă a doar optsprezece luni de studiu, să mă otrăvească cu chimicale botezate cu nume exotice: voisem să-mi fac părinţii fericiţi. Nu există pe lume decât un singur lucru mai nasol decât a fi bolnav de cancer la șaisprezece ani, și anume să fii părintele unui copil bolnav de cancer.
La ora 16:56, mama a parcat pe aleea circulară
din spatele bisericii. Pentru a trage de timp măcar preţ de o secundă, m-am prefăcut că sunt ocupată
cu butelia mea de oxigen.
— Vrei să ţi-o duc eu înăuntru?
— Nu, mă descurc, i-am răspuns.
Butelia cilindrică de culoare verde cântărea doar câteva kilograme și aveam și un cărucior din oţel pentru a o trage după mine. La fiecare minut îmi furniza doi litri de oxigen printr-o canulă, un tub transparent care se bifurca exact sub nasul meu, se înfășura pe după urechi și se reunea în
16/462
nări. Șmecheria era necesară, căci plămânii mei nu mai funcţionau ca niște plămâni.
— Te iubesc, mi-a zis în timp ce eu coboram din mașină.
— Și eu pe tine, mamă. Ne vedem la șase.
— Fă-ţi prieteni! mi-a strigat pe geamul pe care îl lăsase în jos.
N-am vrut să iau liftul, deoarece, în cadrul Grupului de Sprijin, mersul cu liftul e genul de activitate destinată Ultimelor Zile, așa că am decis să urc pe scări. Am înșfăcat un fursec și mi-am turnat niște limonadă într-un pahar de carton și apoi m-am răsucit pe călcâie.
Un băiat mă privea insistent.
