Mama:

— Hazel, meriţi o viaţă.

Asta mi-a închis gura, cu toate că nu prea vedeam ce avea de-a face viaţa cu mersul la

15/462

Grupul de Sprijin. Totuși, am fost de acord să merg

— după ce am negociat dreptul de a înregistra epi-soadele din ANTM pe care aveam să le pierd.

M-am dus la Grupul de Sprijin din același motiv pentru care acceptasem ca o soră medicală, absolventă cu diplomă a doar optsprezece luni de studiu, să mă otrăvească cu chimicale botezate cu nume exotice: voisem să-mi fac părinţii fericiţi. Nu există pe lume decât un singur lucru mai nasol decât a fi bolnav de cancer la șaisprezece ani, și anume să fii părintele unui copil bolnav de cancer.

La ora 16:56, mama a parcat pe aleea circulară

din spatele bisericii. Pentru a trage de timp măcar preţ de o secundă, m-am prefăcut că sunt ocupată

cu butelia mea de oxigen.

— Vrei să ţi-o duc eu înăuntru?

— Nu, mă descurc, i-am răspuns.

Butelia cilindrică de culoare verde cântărea doar câteva kilograme și aveam și un cărucior din oţel pentru a o trage după mine. La fiecare minut îmi furniza doi litri de oxigen printr-o canulă, un tub transparent care se bifurca exact sub nasul meu, se înfășura pe după urechi și se reunea în

16/462

nări. Șmecheria era necesară, căci plămânii mei nu mai funcţionau ca niște plămâni.

— Te iubesc, mi-a zis în timp ce eu coboram din mașină.

— Și eu pe tine, mamă. Ne vedem la șase.

— Fă-ţi prieteni! mi-a strigat pe geamul pe care îl lăsase în jos.

N-am vrut să iau liftul, deoarece, în cadrul Grupului de Sprijin, mersul cu liftul e genul de activitate destinată Ultimelor Zile, așa că am decis să urc pe scări. Am înșfăcat un fursec și mi-am turnat niște limonadă într-un pahar de carton și apoi m-am răsucit pe călcâie.

Un băiat mă privea insistent.

Eram aproape sigură că nu-l mai văzusem până atunci. Înalt și musculos, făcea să pară mic scaunul pe care stătea, un scaun din plastic turnat, pentru clasele primare. Păr de culoarea mahonului, drept și scurt. Părea să fie de vârsta mea, poate cu un an mai mare, și stătea cu coccisul pe marginea scaunului, într-o poziţie ușor agresivă, cu o mână

ţinută pe jumătate în buzunarul jeanșilor lui de culoare neagră.

17/462

Am privit în altă parte, brusc conștientă de pleiada mea de defecte. Eram îmbrăcată în niște jeanși vechi, care cândva îmi fuseseră ficși, acum fiind destrămaţi în locuri ciudate, și un tricou galben care făcea reclamă unei formaţii și care oricum nu-mi mai plăcea. La fel și părul meu: aveam o tunsoare paj, dar nu mă sinchisisem nici măcar, de exemplu, să mă pieptăn. Mai mult, aveam niște obraji caraghioși ca de veveriţă fălcoasă, efectul secundar al tratamentului. Arătam ca o persoană

normal proporţionată, care avea un balon drept cap. Ca să nu mai vorbim despre picioarele umflate în zona gleznelor. Și totuși — i-am aruncat o privire —, el încă nu-și luase ochii de la mine.

M-am prins de ce se i se spune contact vizual.

M-am dus în cerc și m-am așezat lângă Isaac, la două locuri distanţă de băiat. L-am privit iar pe furiș. El continua să se uite la mine.

Uite ce e, dă-mi voie s-o spun: era sexy. Un băiat care nu e sexy te privește neîndurător și în cel mai bun caz este ciudat, iar în cel mai rău, este o formă de hărţuire. Dar un băiat sexy… altă mâncare de pește.

18/462

Mi-am scos telefonul și am apăsat o tastă să

văd cât era ceasul: 16:59. Cercul s-a completat cu nenorocoșii între doisprezece și optsprezece ani, și Patrick a început cu rugăciunea pentru liniște: Doamne, dă-mi liniștea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și înţelepciunea de a le deosebi. Tipul încă se zgâia la mine. Am simţit că

roșesc.

Într-un final, m-am decis că cea mai bună

strategie era să mă zgâiesc și eu la el. La urma urmelor, băieţii nu deţin monopolul asupra Zgâitului.

Așa că m-am uitat la el, în timp ce Patrick ne aducea la cunoștinţă pentru a mia oară faptul că îi lipseau boașele etc. și, curând, s-a pornit concursul de zgâit. După o vreme, băiatul mi-a zâmbit, apoi, într-un sfârșit, ochii lui albaștri s-au uitat în altă

parte. Când m-a privit din nou, am ridicat din sprâncene ca pentru a-i spune: eu câștig.

El a ridicat din umeri. Patrick a continuat și am ajuns, în sfârșit, la partea cu prezentările.

— Isaac, poate că azi ai vrea să începi tu. Știu că te confrunţi cu lupta contra cronometru.

19/462

— Mda, a spus el. Eu sunt Isaac. Am șaptesprezece ani. Și se pare că va trebui să suport o intervenţie chirurgicală în două săptămâni, după care voi fi orb. Nu vreau să mă plâng sau ceva de genul, căci știu că pentru mulţi dintre noi e cu mult mai rău, dar, mda, vreau să spun că a fi orb e cam nașpa. Cu toate astea, prietena mea mă ajută. Și prietenii, așa ca Augustus.

A dat din cap spre băiat, care acum avea un nume.

— Deci, mda, a continuat Isaac.

Își privea mâinile pe care și le împreunase sub forma unei colibe indiene.

— Nu prea ai ce face în privinţa asta.

— Isaac, noi suntem aici pentru tine, i-a spus Patrick. Copii, să-i spunem asta lui Isaac.

Și i-am spus-o toţi, în cor:

— Isaac, noi suntem aici pentru tine.

Urma Michael. El avea doisprezece ani. Avea leucemie. Avusese leucemie dintotdeauna. Era în regulă. (Sau, cel puţin, așa spunea. Urcase cu liftul.)

20/462

Lida avea șaisprezece ani și curând avea să