Van Houten,
Sunt o persoană bună, dar un scriitor de nimic.
Tu ești o persoană de nimic, dar un scriitor bun. Am face o echipă bună. Nu vreau să-ţi cer nicio favoare,
453/462
dar, dacă ai timp — și, din câte am văzut, ai din belșug —, mă întreb dacă n-ai putea să scrii un elogiu pentru Hazel. Am notiţe și tot ce trebuie, dar ai putea să-l închegi într-un tot coerent sau ceva de genul? Sau măcar să-mi spui ce ar trebui să
schimb.
Iată cum e treaba cu Hazel: aproape toţi sunt obsedaţi să lase un semn pe lume. Să lase ceva posterităţii printr-un testament. Să supravieţuiască
morţii. Cu toţii ne dorim să nu fim uitaţi. Și eu la fel.
Ceea ce mă frământă cel mai tare e să fiu o altă victimă colaterală de care nimeni să nu-și amintească
nimic din străvechiul război lipsit de glorie împotriva bolii.
Vreau să las un semn.
Dar, Van Houten: semnele pe care le lasă oamenii sunt mult prea adesea cicatrici. Construiești un minimall hidos sau iniţiezi o lovitură de stat sau încerci să devii o vedetă rock și te gândești: „Acum își vor aminti de mine“, dar: (a) ei nu-și amintesc de tine și (b) tot ceea ce lași în urma ta sunt și mai
454/462
multe cicatrici. Lovitura ta de stat se transformă în dictatură. Minimallul se transformă într-un prejudiciu.
(OK, poate că nu sunt un scriitor atât de prost.
Însă nu-mi pot aduna ideile laolaltă, Van Houten.
Gândurile mele sunt stele pe care nu le pot aduna în constelaţii.)
Suntem aidoma unei haite de câini care udă
hidranţii. Otrăvim pământul cu urina noastră toxică, marcând totul drept AL MEU într-o încercare caraghioasă de a supravieţui morţilor noastre. Nu mă pot opri din a urina pe hidranţi. Știu că este prostesc și nefolositor — de proporţii epopeic de ne-folositoare în starea mea actuală —, dar sunt un animal ca oricare altul.
Hazel este diferită. Ea merge ușor, bătrâne. Ea pășește ușor pe pământ. Hazel cunoaște adevărul: după toate probabilităţile, putem face rău universului, după cum, în egală măsură îl putem ajuta, dar, după toate probabilităţile, nu vom face niciuna dintre astea.
Oamenii vor spune că e întristător că ea lasă o cicatrice mai mică, că mai puţini își vor aminti de ea,
455/462
că ea a fost iubită profund, dar nu pe scară largă.
Dar nu este întristător, Van Houten. E triumfător.
Este eroic. Nu ăsta este eroismul adevărat? Așa cum spun doctorii: mai întâi să nu provoci niciun rău.
În fine, eroii adevăraţi nu sunt oamenii care fac tot felul de lucruri; adevăraţii eroi sunt oamenii care REMARCĂ lucrurile, dându-le atenţie. Tipul care a inventat vaccinul contra variolei n-a inventat, de fapt, nimic. El doar a remarcat că oamenii care aveau variola vacii nu făceau variolă.
După ce tomografia cu emisie de pozitroni s-a luminat, m-am furișat la terapie intensivă și am văzut-o în timp ce era inconștientă. Am mers pur și simplu în spatele unei asistente cu ecuson și am ajuns să stau lângă ea timp de zece minute, înainte să fiu prins. Mă gândeam că ea va muri înainte să-i pot spune că și eu aveam să mor. Era brutal: per-manentul zgomot mecanizat al terapiei intensive.
Avea această apă canceroasă de culoare închisă
care se scurgea din pieptul ei. Ochii închiși. Intub-ată. Dar mâna îi era în continuare mâna ei, caldă în
456/462
continuare și cu unghiile date cu ojă de culoare albastru-închis, aproape neagră, și am ţinut-o de mână și am încercat să-mi imaginez lumea fără noi și, preţ de o secundă, am fost o persoană destul de bună să sper că ea va muri astfel încât să nu afle niciodată că și eu voi muri. Dar apoi mi-am dorit să
am mai mult timp, astfel încât să ne putem îndrăgosti. Presupun că dorinţa mi s-a împlinit. Mi-am lăsat cicatricea.
Un asistent a intrat și mi-a spus că trebuie să
plec, că vizitatorilor nu le era permis accesul, și l-am întrebat dacă ea era bine, iar tipul a zis: „Încă ac-ceptă apă“. O binecuvântare în deșert, un blestem pe ocean.
Ce altceva? Ea este atât de frumoasă! Nu te mai saturi s-o privești. Nu-ţi faci niciodată griji dacă
e mai deșteaptă decât tine: știi sigur că este. E
amuzantă fără să fie vreodată rea. O iubesc. Sunt tare norocos să o iubesc, Van Houten. Nu ai posibilitatea să alegi dacă să fii rănit în această lume, bătrâne, dar ai un cuvânt de spus legat de cine te
457/462
rănește. Îmi plac alegerile mele. Sper ca și ea să fie mulţumită de alegerile ei.
Da, Augustus.
