Copiii continuau să cânte cântecelul lor cu
„prostule“.
— Putem verifica pe calculatorul lui, a spus mama sa.
— Nu prea l-a mai folosit în ultimele câteva săptămâni, am spus eu.
— Asta-i adevărat. Nici măcar nu sunt sigură
dacă l-am adus sus. Mark, e încă la subsol?
— Habar n-am.
— Păi, am spus eu, pot să…
425/462
Am făcut semn cu capul spre ușa care ducea la subsol.
— Noi nu suntem pregătiţi, a spus tatăl lui.
Dar, sigur, Hazel. Sigur că tu te poţi duce.
Am coborât, am trecut de patul lui nefăcut, de scaunele pentru joc de sub televizor. Calculatorul lui era încă pornit. Am lovit ușor mouse-ul pentru a-l readuce la viaţă și apoi am căutat cele mai recente fișiere editate. Nimic în ultima lună. Cel mai recent lucru era un comentariu la cartea lui Toni Morisson, The Bluest Eyes.
Poate că scrisese ceva de mână. M-am dus la rafturile lui cu cărţi, căutând un jurnal sau o agendă. Nimic. Am frunzărit exemplarul lui din O
durere supremă. Nu lăsase niciun semn în carte.
M-am îndreptat către noptiera de lângă pat.
Mayhem infinit, cea de-a noua continuare la Preţulzorilor stătea deasupra, lângă veioză, colţul paginii 138 fiind întors. Nu reușise să ajungă la sfârșitul cărţii.
— Avertisment: Mayhem supravieţuiește, am spus eu cu voce tare, în caz că el ar fi putut să mă
audă.
426/462
Apoi m-am vârât în patul lui nefăcut, înfășurându-mă în pilota lui ca un cocon, înconjurându-mă de mirosul lui. Mi-am scos canula pentru a putea mirosi mai bine, pentru a putea inspira și expira mirosul, care pălea chiar dacă
stăteam acolo culcată, cu pieptul arzând, până ce nu am mai putut deosebi durerile.
După un timp, m-am ridicat în șezut pe pat și mi-am introdus canula din nou și am respirat puţin înainte să pornesc să urc scările. Am clătinat din cap ca răspuns la privirile întrebătoare ale părinţilor lui. Copiii au trecut în fugă pe lângă
mine. Una dintre surorile lui Gus — nu puteam să
le deosebesc — a întrebat:
— Mamă, vrei să-i duc în parc sau altundeva?
— Nu, nu, e în regulă.
— Există vreun loc în care să fi putut să pună
o agendă? Cum ar fi lângă patul lui de spital sau cam așa ceva?
Patul dispăruse deja, solicitat fiind de către azil.
— Hazel, a spus tatăl lui, ai fost zilnic împreună cu noi. Tu… scumpo, nu a prea stat singur
427/462
mult timp. Nu ar fi avut timpul necesar să scrie ceva. Știu că vrei… și eu vreau. Dar mesajele pe care le lasă pentru noi vin acum de sus, Hazel.
A arătat spre tavan, de parcă Gus ar fi plutit exact pe deasupra casei. Poate că asta și făcea. Nu știu. Cu toate astea, nu-i simţeam prezenţa.
— Da, am spus.
Am promis să-i mai vizitez peste câteva zile.
Nu i-am mai captat niciodată mirosul.
Capitolul douăzeci și patru Trei zile mai târziu, în a unsprezecea zi DG12, tatăl lui Gus m-a sunat în timpul dimineţii. Eram conectată încă la ventilatorul mecanic, așa încât n-am răspuns, dar i-am ascultat mesajul pe care mi-l lăsa: „Hazel, bună, sunt tatăl lui Gus. Am găsit o…
ăăă… agendă Moleskine în suportul pentru reviste care se afla lângă patul lui de spital, destul de aproape, cred, astfel încât el să-l fi putut ajunge.
Din păcate, nu e nimic scris în agendă. Toate paginile sunt albe. Însă primele pagini — trei sau patru — sunt rupte din agendă. Am căutat prin casă, dar nu le-am găsit. Așa că nu știu ce să cred.
