„Durerea este ca un material textil. Cu cât este mai puternică, cu atât mai mult merită.“ E adevărat, Hazel?
Nu mă uitam direct la el, ci îi priveam reflexia din oglinda retrovizoare.
— Ba nu, am ţipat să mă fac auzită peste muz-ică. Asta e o aiureală.
— Dar nu ţi-ai dori să fie adevărat? m-a întrebat el, strigând.
Am oprit muzica.
— Regret că v-am stricat excursia. Eraţi prea tineri. Eraţi…
Și-a curmat vorbele. De parcă ar fi avut dreptul să-l jelească pe Gus. Van Houten era un altul dintre jelitorii fără număr care nu-l cunoașteau cu adevărat pe Gus, o altă lamentaţie prea târzie pe peretele lui.
— Nu ne-ai stricat excursia, ticălos plin de sine ce ești. Am avut o excursie grozavă.
— Încerc, a spus el. Încerc, îţi jur.
Cam pe atunci mi-am dat seama că Peter Van Houten avea un mort în familie. Am reconsiderat sinceritatea cu care scrisese despre copiii bolnavi
419/462
de cancer; faptul că nu putuse să vorbească cu mine în Amsterdam, cu excepţia întrebării dacă mă
îmbrăcasem dinadins ca ea; nepăsarea afișată faţă
de mine și de Augustus; întrebarea lui chinuitoare despre relaţia dintre extremitatea durerii și valoarea acesteia. Stătuse acolo bând; un bătrân care era beat de ani în șir. Mi-am amintit de o statistică pe care aș fi vrut să n-o fi știut: jumătate dintre căsni-cii se sfârșesc în primul an după moartea unui copil. M-am uitat la Van Houten. Conduceam spre College și am tras în spatele unui șir de mașini par-cate și l-am întrebat:
— Ai avut un copil care a murit?
— Fiica mea, mi-a spus. Avea opt ani. A suferit minunat. Nu va fi niciodată beatificată.
— A avut leucemie? l-am întrebat.
A dat aprobator din cap.
— Ca Anna, am spus eu.
— Da, în mare parte ca ea.
— Ai fost căsătorit?
— Nu. Mă rog, nu atunci când ea a murit. Am fost de nesuportat cu mult înainte s-o pierd pe ea.
Jalea nu te schimbă, Hazel. Te arată așa cum ești.
420/462
— Ai locuit cu ea?
— Nu, nu iniţial, cu toate că la sfârșit am adus-o la New York, unde locuiam eu, pentru o serie de torturi experimentale care i-au sporit ne-fericirea zilelor ei, fără însă să-i sporească și numărul acestora.
După o clipă, am spus:
— Așadar, e ca și cum i-ai oferit această a doua viaţă unde ea a ajuns adolescentă.
— Bănuiesc că aceasta este o apreciere corectă, mi-a spus, apoi a adăugat iute: Presupun că ești la curent cu problema de logică a Philippei Foot, Problema Troleului?
— Iar atunci am apărut eu la tine acasă și eram îmbrăcată ca fata care sperai că va ajunge să
trăiască și să fie și ai fost luat cu totul prin surprindere.
— E un troleu care gonește pe o linie, complet scăpat de sub control.
— Nu-mi pasă de stupida ta problemă de logică.
— De fapt, e a Phillippei Foot.
— Păi, nici de-a ei.
421/462
— Ea n-a înţeles de ce se întâmpla, a spus el.
A trebuit să-i spun că avea să moară. Asistentul ei social mi-a zis că eu trebuia să-i spun. Trebuia să-i spun că avea să moară, așa că i-am spus că se ducea în rai. M-a întrebat dacă aveam să fiu și eu acolo, iar eu i-am răspuns că nu, n-aveam să fiu, nu încă. Dar, la un moment dat, a spus ea, iar eu i-am promis că da, desigur, foarte curând. Și i-am spus că între timp aveam o familie grozavă acolo care va avea grijă de ea. Iar ea m-a întrebat când voi fi și eu acolo și eu i-am răspuns că în curând. Acum douăzeci și doi de ani.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
