429/462
Poate că acelea sunt paginile la care se referea Isaac? Oricum, sper că tu ești bine. Hazel, ești prezentă zilnic în rugăciunile noastre“.
Trei sau patru pagini dintr-o agendă Moleskine care nu mai existau în casa lui Augustus Waters. Unde mi le-ar fi lăsat el? Lipite cu scotch de Funky Bones? Nu, nu se simţea destul de bine să fi ajuns acolo.
În Inima lui Iisus. Poate că mi le lăsase acolo în Ultima lui Zi Bună.
Așa că, în ziua următoare, am plecat înspre Grupul de Sprijin cu douăzeci de minute mai devreme. Am mers cu mașina până la Isaac acasă, l-am luat, apoi ne-am dus la Inima lui Iisus, cu geamurile lăsate în jos, ascultând recentul album al formaţiei The Hectic Glow, descărcat ilegal, cel pe care Gus n-avea să-l mai audă niciodată.
Am luat liftul. L-am condus pe Isaac la un scaun din Cercul Încrederii, apoi mi-am croit lent drum în jurul Inimii. Am căutat peste tot: sub scaune, în jurul stranei, în spatele căreia stătusem în timp ce dădeam citire elogiului meu, sub masa pentru gustări, pe panoul pentru afișaj, plin cu
430/462
desenele copiilor de la școala duminicală despre iubirea lui Dumnezeu. Nimic. Era singurul loc un-de fuseserăm împreună în acele zile, în afară de casa lui, și fie nu erau acolo, fie că mie îmi scăpa ceva. Poate că mi le lăsase la spital, dar dacă așa ar fi stat lucrurile, cu siguranţă că după moartea lui ar fi fost aruncate.
Când m-am așezat pe un scaun de lângă Isaac, mi se tăiase respiraţia și am dedicat în întregime timpul mărturisirii lui Patrick referitoare la lipsa boașelor pentru a le spune plămânilor mei că erau în regulă, că puteau să respire, că exista suficient oxigen. Fuseseră drenaţi cu numai o săptămână
înainte ca Gus să moară — privisem cum apa chihlimbarie cancerigenă se scursese din mine prin tub
—, și deja se simţeau plini. Eram atât de concentrată la a-mi spune mie însămi să respir, încât n-am băgat de seamă de la bun început că Patrick îmi rostea numele.
Am devenit brusc atentă.
— Da? am întrebat.
— Ce mai faci?
431/462
— Sunt bine, Patrick. Mi s-a tăiat puţin respiraţia.
— Ai vrea să împărtășești grupului o amintire cu Augustus?
— Patrick, aș vrea să mor. Tu îţi dorești vreodată să mori?
— Da, a răspuns Patrick fără obișnuita lui pauză. Da, cum să nu. Așa că, tu de ce n-ai vrea?
M-am gândit la asta. Vechiul meu răspuns standard era că voiam să rămân în viaţă pentru părinţii mei, deoarece ei s-ar fi simţit sfâșiaţi și fără
copil la priveghiul meu, iar asta era încă valabil, dar nu era exact.
— Nu știu.
— În speranţa că te-ai face mai bine?
— Nu, i-am spus. Nu, nu-i asta. Chiar nu știu.
Isaac? l-am solicitat eu pe el.
Obosisem să vorbesc.
Isaac a început să vorbească despre iubirea adevărată. Nu le puteam spune ce părere aveam eu, căci mi se părea cam siropos, dar mă gândeam la universul care voia să fie remarcat și cum trebuia să-l remarc eu cât mai bine cu putinţă. Simţeam că
432/462
aveam o datorie faţă de univers pe care numai atenţia mea ar fi putut-o plăti și că, de asemenea, aveam o datorie faţă de toţi cei care nu ajungeau să
mai fie persoane și faţă de cei care nu mai ajunseseră să mai fie persoane. În linii mari, cam ceea ce-mi spusese tata.
Am rămas tăcută tot timpul cât a mai durat Grupul de Sprijin, iar Patrick a spus o rugăciune specială pentru mine, iar numele lui Gus a fost atașat pe lunga listă a celor răposaţi — paisprezece pentru fiecare dintre noi —, și am promis că noi vom trăi cea mai bună viaţă în acea zi, apoi l-am luat pe Isaac și ne-am dus spre mașină.
Când am ajuns acasă, mama și tata erau la masa din sufragerie, fiecare cu laptopul lui, iar în momentul în care am intrat, mama și l-a închis repede pe al ei.
— Ce e pe calculator?
— Doar niște reţete cu antioxidanţi. Ești gata pentru ventilator și pentru America’s Next Top Model? a vrut mama să știe.
— Mă duc să mă întind un minut.
— Ești bine?
433/462
— Da, doar obosită.
— Păi, trebuie să mănânci înainte să…
— Mamă, sunt agresiv de neflămândă.
