— A zis că lucra la ceva pentru tine, dar că nu era prea bun ca scriitor.
— Când ţi-a zis asta?
— Nu-mi amintesc. Cred că la un moment dat, după ce s-a întors de la Amsterdam.
— Când anume? am insistat eu.
Nu avusese șansa să termine? Oare terminase și lăsase ceva pe computerul lui sau ceva de genul ăsta?
— Ăăă…, a oftat Isaac. Ăăă… nu știu. Am vorbit doar o singură dată despre asta. Era aici…
ăăă… ne jucam cu mașinăria mea de e-mailuri și tocmai primisem un e-mail de la bunica. Pot să
verific pe aparat dacă tu…
— Da, da, unde este?
415/462
Menţionase despre asta cu o lună în urmă. O
lună. Nu o lună bună, de altfel, dar totuși — o lună.
Era suficient timp pentru ca el să fi scris măcar ceva. Încă mai exista ceva de la el, sau cel puţin scris de el, plutind pe acolo. Îmi trebuia.
— Am să mă duc la el acasă, i-am spus lui Isaac.
M-am dus în viteză la mașină și mi-am săltat tubul de oxigen pe scaunul din dreapta. Am pornit mașina. Din boxe se revărsa un ritm de hip-hop și, când am întins mâna să schimb frecvenţa radioului, cineva a început să ţină ritmul. În suedeză.
M-am răsucit brusc și am ţipat când l-am văzut pe Peter Van Houten stând pe bancheta din spate.
— Scuze că te-am speriat, a spus Peter Van Houten, acoperind ritmul.
Era îmbrăcat cu același costum pe care îl purtase la funeralii, deși trecuse aproape o săptămână.
Mirosea de parcă ar fi transpirat alcool.
— Poţi să păstrezi CD-ul, a spus el. E Snook, unul dintre cei mai importanţi cântăreţi sued…
416/462
— Ah ah ah ah COBOARĂ DIN MAȘINA MEA!
Am închis casetofonul.
— Este mașina mamei tale, din câte știu, mi-a spus el. În plus, nu era încuiată.
— O, Doamne! Coboară din mașină sau sun la nouă-unu-unu. Amice, care este problema ta?
— Măcar de-ar fi numai una, m-a privit el gânditor. Mă aflu aici pur și simplu pentru a-mi cere iertare. Ai apreciat corect când, anterior, ai spus că sunt un omuleţ patetic, dependent de alcool. Am avut numai o cunoștinţă, care își petrecea timpul cu mine numai pentru că o plăteam pentru asta — mai rău, de atunci și-a dat demisia, lăsându-mă singur, un suflet rar care nu reușește să-și achiziţioneze companie nici măcar prin mită.
Hazel, totul este adevărat. Toate astea și încă și mai multe.
— Bine, i-am spus.
Ar fi fost încă un discurs lacrimogen dacă el n-ar fi pronunţat cuvintele neclar.
— Îmi amintești de Anna.
417/462
— Le amintesc multor oameni de multe persoane, i-am dat eu replica. Chiar trebuie să plec.
— Păi, pornește mașina, a spus el.
— Coboară!
— Nu. Îmi amintești de Anna, mi-a spus el din nou.
După o secundă, am băgat mașina în marșarier și am dat cu spatele. Nu reușeam să-l fac să coboare și nici nu trebuia s-o fac. Aveam să conduc până acasă la Gus, iar părinţii lui Gus aveau să-l oblige să plece.
— Ești familiarizată, desigur, a spus Van Houten, cu Antonietta Meo.
— Da, nu, i-am spus, dând drumul la casetofon, din care a izbucnit melodia hip-hop suedeză, dar Van Houten a ţipat pentru a se face auzit.
— În curând s-ar putea ca ea să fie cel mai tânăr sfânt nemartir beatificat vreodată de către biserica catolică. A avut aceeași formă de cancer ca și domnul Waters, cancer osos. I-au amputat piciorul drept. Durerea a fost ucigătoare. În timp ce trăgea să moară din pricina cancerului agonizant, la frageda vârstă de șase ani, i-a spus tatălui ei:
418/462
