Eu:
— Mă târăsc.
Computerul:
— Te târăști zece metri. Peste trupul tău curge un pârâiaș. Ajungi la o movilă de pietre care blochează trecerea.
412/462
Eu:
— Acum pot să mi-o trag cu peștera?
Computerul:
— Nu poţi să tragi dacă nu stai în picioare.
Isaac:
— Îmi displace să trăiesc într-o lume fără
Augustus Waters.
Computerul:
— Nu înţeleg…
Isaac:
— Nici eu. Pauză.
A lăsat telecomanda să cadă pe canapea între noi și m-a întrebat:
— Ai idee dacă l-a durut sau ceva de genul?
— Cred că se lupta să respire, i-am spus. În cele din urmă a devenit inconștient, dar sună ca și cum, da, n-a fost grozav sau cam așa ceva. Să mori e nașpa.
— Da, a spus Isaac.
Apoi, după mai mult timp:
— Pare atât de imposibil.
— Se întâmplă mereu, i-am spus.
— Pari supărată, mi-a spus el.
413/462
— Da, i-am spus.
Un timp, am stat pur și simplu în tăcere și era bine, iar eu m-am gândit cumva, la început, când ne aflam Întru Totul în Inima lui Iisus, Gus ne-a spus că se temea de uitare, iar eu i-am zis că el se temea de ceva universal și inevitabil și cum, de fapt, problema nu era suferinţa în sine sau uitarea ca atare, ci vicioasa lipsă a sensului acestor lucruri, nihilismul inuman absolut al suferinţei. M-am gândit la tata, care îmi spusese că universul vrea să
fie remarcat. Noi însă vrem ca universul să ne re-marce pe noi, vrem ca universului să-i pese câtuși de puţin de ceea ce ni se întâmplă — nu ideea de a conștientiza viaţa ca un tot colectiv, ci pe a fiecăruia dintre noi, ca indivizi.
— Să știi că Gus te-a iubit cu adevărat, mi-a zis el.
— Știu.
— Nu-i mai tăcea gura pe tema asta.
— Știu, i-am spus.
— Era enervant.
— Eu nu găseam nimic enervant, i-am zis.
414/462
— Ţi-a dat vreodată chestia aia pe care o scria?
— Ce chestie?
— Continuarea aia sau ce-o fi fost la cartea care îţi place ţie.
M-am întors spre Isaac.
— Poftim?
