— Mulţumesc, am spus. Păi, cred că suntem la poalele dealului.
— Nu vrei o explicaţie? m-a întrebat el.
— Nu, i-am spus. Sunt bine. Cred că ești un alcoolic jalnic care spune lucruri extravagante pentru a atrage atenţia aidoma unui copil precoce de unsprezece ani și am o senzaţie super rea în legătură cu tine. Însă, da, nu, tu nu mai ești tipul care a scris O durere supremă, ca atare n-ai mai putea să scrii o continuare chiar și dacă ai vrea.
Oricum, mulţumesc. Să ai o viaţă excelentă!
— Dar…
— Mulţumesc pentru băutură, i-am spus.
Acum, coboară din mașină.
Arăta pleoștit. Tata a oprit mașina și noi am zăbovit acolo, sub mormântul lui Gus preţ de un
406/462
minut, până ce Van Houten a deschis portiera și, într-un sfârșit, a plecat în tăcere.
Îndepărtându-ne, l-am privit luând o gură de alcool și ridicând sticla în direcţia mea, de parcă ar fi toastat în cinstea mea. Ochii lui păreau atât de triști. Ca să fiu sinceră, mi-a părut cumva rău pentru el.
Pe la șase, am ajuns în cele din urmă acasă, iar eu eram epuizată. Nu voiam decât să dorm, însă
mama m-a făcut să mănânc niște paste cu brânză, dar măcar m-a lăsat să mănânc în pat. Am dormit cu ventilatorul mecanic vreo două ore. Trezirea a fost îngrozitoare, căci pentru un moment derutant, am avut senzaţia că totul era bine, dar apoi m-a co-pleșit din nou. Mama m-a scos de pe ventilator, m-a conectat la un tub portabil și m-am dus împleticindu-mă la baie ca să mă spăl pe dinţi.
M-am analizat în oglindă în timp ce mă
spălam pe dinţi, continuând să mă gândesc că există două feluri de adulţi: existau cei ca Peter Van Houten — creaturi nefericite care cutreieră lumea în căutarea a ceva de rănit. Și existau oameni ca părinţii mei, care circulau prin preajmă ca niște
407/462
zombi, făcând orice trebuiau să facă pentru a continua să meargă.
Niciuna dintre aceste perspective nu m-a izbit ca fiind una de dorit în mod special. Mi se părea că
văzusem deja tot ce era bun și pur în lume și începeam să bănuiesc că, deși dacă moartea nu s-ar fi interpus în cale, genul de iubire pe care am împărtășit-o eu și Augustus n-ar fi putut niciodată
să dureze. „Așa se duc zorile“, a scris poetul.
„Nimic preţios nu poate să rămână.“
Cineva a bătut la ușa băii.
— Occupada, am spus.
— Hazel, a spus tata. Pot să intru?
N-am răspuns, dar, după un timp, am descuiat ușa. M-am așezat pe scaunul toaletei. De ce trebuia ca respiratul să fie așa o treabă grea? Tata a îngenuncheat lângă mine. Mi-a pus capul pe umărul lui și mi-a spus:
— Îmi pare rău că Gus a murit.
Mă simţeam cam sufocată de tricoul lui, însă
îmi făcea bine să fiu ţinută așa de strâns, lipită de mirosul mângâietor al tatei. Era aproape ca și cum
408/462
el ar fi fost supărat sau ceva de genul, iar mie îmi plăcea asta, căci și eu eram supărată.
— E o aiureală totală, a spus el. Toată treaba.
Optzeci la sută rată de supravieţuire și el e în cele douăzeci de procente? Aiurea! Era un copil atât de bun. E o aiureală. Urăsc asta. Dar a fost cu siguranţă un privilegiu să-l iubim, nu?
Am dat din cap aprobator în tricoul lui.
— Îţi dă o idee despre ceea ce simt eu pentru tine, mi-a spus el.
Bătrânul meu. Întotdeauna știa ce să spună.
Capitolul douăzeci și trei Câteva zile mai târziu, m-am trezit în jurul prânzului și m-am dus cu mașina acasă la Isaac.
Mi-a răspuns chiar el la ușă.
— Mama l-a dus pe Graham la un film, mi-a zis.
— Ar trebui să ne ducem să facem ceva, i-am spus.
— Ar putea fi acel ceva jocuri video cu un orb, stând pe canapea?
