M-am uitat la coșciug și am văzut că nu era nimeni în preajma lui, așa că m-am decis să mă duc acolo.
Mi-am scos tubul de oxigen din nări și l-am ridicat deasupra capului, dându-i-l tatei. Voiam să fim numai eu și el. Mi-am luat manșonul și am pornit pe culoarul improvizat printre două șiruri de scaune.
Drumul mi s-a părut lung, dar le spuneam întruna plămânilor mei să tacă, sunt puternici, că
puteau să facă asta. Apropiindu-mă, l-am văzut: părul îi era pieptănat lins, spre stânga, într-un mod care l-ar fi oripilat, iar faţa îi era cosmetizată. Dar era în continuare Gus. Înaltul, zveltul, frumosul meu Gus.
Am vrut să mă îmbrac cu rochiţa neagră pe care mi-o cumpărasem pentru cea de-a cincispreze-cea aniversare, rochia mea de moarte, dar nu-mi mai venea, așa că m-am îmbrăcat cu o rochie neagră, simplă, până la genunchi. Augustus era îmbrăcat cu același costum cu revere înguste pe care îl purtase la Oranjee.
395/462
Îngenunchind, mi-am dat seama că îi închiseseră ochii — sigur că așa făcuseră — și că
n-aveam să-i mai văd vreodată ochii lui albaștri.
— Te iubesc la timpul prezent, i-am șoptit, apoi am pus mâna pe mijlocul pieptului său și i-am spus: E bine, Gus. E bine. Chiar este. E bine, m-auzi?
N-aveam — și nici n-am — convingerea că
mă putea auzi. M-am aplecat și l-am sărutat.
— Bine, i-am spus. Bine.
Brusc, mi-am dat seama că ne priveau toţi oamenii aceia, că ultima dată când ne mai văzuseră
atâţia oameni sărutându-ne eram în Casa Anne Frank. Dar acolo, la drept vorbind, nu mai eram noi de văzut. Numai eu.
Am deschis manșonul, am vârât mâna și am scos un pachet cartonat de Camel Lights. Cu o mișcare rapidă, pe care speram să n-o fi văzut nimeni din spate, i l-am strecurat în spaţiul dintre el și capitonajul plușat, argintiu, al sicriului.
— Poţi să le aprinzi, i-am șoptit. Nu mă
deranjează.
396/462
În timp ce vorbeam cu el, mama și cu tata mi-au mutat tubul pe rândul al doilea, astfel încât să
nu fiu nevoită să merg mult. Când m-am așezat, tata mi-a dat un șerveţel. Mi-am suflat nasul, mi-am petrecut tuburile pe după urechi și mi-am vârât bobiţele înapoi în nări.
Am crezut că aveam să intrăm în sanctuarul propriu-zius pentru slujbă, dar totul s-a desfășurat în acea mică încăpere laterală — Pur și Simplu în Inima lui Iisus, așa cred, partea din cruce pe care fusese ţintuit. Un preot a venit și s-a așezat lângă
sicriu, aproape de parcă sicriul ar fi fost un amvon sau ceva, și a vorbit puţin despre cum Augustus a dus o luptă curajoasă și despre cum eroismul lui în faţa bolii era o inspiraţie pentru noi toţi, iar eu eram deja enervată la culme, când acesta a spus:
— În rai, Augustus va fi în cele din urmă vin-decat și întreg.
A sugerat că el fusese mai puţin întreg decât alţi oameni din pricina faptului că avea un singur picior, iar eu nu prea reușeam să-mi reprim oftatul de dezgust. Tata m-a prins de deasupra genunchiului și mi-a aruncat o privire dezaprobatoare, dar
397/462
de undeva din spatele meu, cineva mi-a murmurat aproape imperceptibil la ureche:
— Ce morman de balegă de cal, nu, puștoaico?
M-am răsucit.
Peter Van Houten era îmbrăcat într-un costum alb de in, croit să-i acopere rotunjimea, cu o cămașă albastră și o cravată verde. Arăta de parcă
era
îmbrăcat
pentru
colonizarea
Republicii
Panama, nu pentru o înmormântare. Preotul a spus:
— Să ne rugăm!
Și, în timp ce toată lumea își plecase capetele, eu n-am putut decât să mă zgâiesc la priveliștea oferită de Peter Van Houte. După o clipă a spus:
— Trebuie să ne prefacem că ne rugăm, și și-a plecat capul.
Am încercat să uit de el și să mă rog pentru Augustus. Mi-am făcut o datorie din a-l asculta pe preot și de a nu privi în spate.
Preotul l-a chemat pe Isaac, care era mult mai serios decât fusese la prefuneralii.
