Am râs.
— Bine, bine, a spus Gus. După voia ta.
Isaac și-a dres vocea.
— Augustus Waters a fost un ticălos care se autoridica în slăvi. Dar îl iertăm. Îl iertăm nu fiindcă a avut o inimă la fel de bună, în sens figurat, precum cea propriu-zisă a fost nasoală, sau pentru că știa mai multe despre cum să ţii o ţigară decât orice alt nefumător din istorie, sau pentru că a avut doar optsprezece ani când ar fi trebuit să fi avut mai mulţi.
— Șaptesprezece, l-a corectat Gus.
— Presupun că ai să mai trăiești, ticălos care întrerupe. Vă spun, Augustus Waters vorbea atât de mult, încât te-ar fi întrerupt și la propriile-i funeralii. Și era preţios: Doamne–Dumnezeule, puștiul ăsta nu se pișa niciodată fără să cugete la rezonanţele metaforice ale producţiei umane de
380/462
deșeuri. Și era orgolios: nu cred că am mai întâlnit vreodată o persoană mai atrăgătoare din punct de vedere fizic care să fi fost mai acut conștientă de propria-i atracţie fizică. Dar voi spune că: atunci când oamenii de știinţă ai viitorului își vor face apariţia acasă la mine cu ochi robotici și îmi vor spune să-i încerc, eu le voi zice oamenilor de știinţă să se care, deoarece nu vreau să văd lumea fără el.
Deja eu cam plângeam.
— Și atunci, făcându-mi eu cunoscut punctul de vedere retoric, îmi voi pune ochii robotici, căci, vreau să spun, cu ochi robotici probabil că poţi să
vezi prin bluzele fetelor și chestii din astea. Augustus, prietene, adio!
Augustus a dat din cap un timp, cu buzele ţuguiate, apoi i-a făcut semn lui Isaac cu ambele degete mari ridicate. După ce și-a recăpătat calmul, a adăugat:
— Aș tăia partea cu văzutul prin bluzele fetelor.
Isaac se ţinea în continuare de strană. A început să plângă. Și-a lipit fruntea de podium și am
381/462
văzut cum i se scuturau umerii, apoi, într-un final, a zis:
— Fir-ar să fie, Augustus, să-ţi editezi propriul elogiu!
— Nu înjura în Întru totul Inima lui Iisus, a spus Gus.
Uitasem că el nu putea să meargă singur înapoi spre cerc. M-am ridicat, mi-am pus mâna pe braţul lui și l-am condus încet la scaunul de lângă
Gus, acolo unde stătusem eu. Apoi m-am dus spre podium și am despăturit bucata de hârtie pe care îmi tipărisem elogiul.
— Numele meu este Hazel. Augustus Waters a fost marea iubire a vieţii mele, născut sub o stea potrivnică. Am avut parte de o poveste de iubire epică și nu voi putea să rostesc mai mult de o frază
fără să mă înec într-o mare de lacrimi. Gus a știut.
Gus știe. Nu vă voi spune povestea noastră de iubire, deoarece — asemenea tuturor poveștilor de dragoste — va muri odată cu noi, așa cum și trebuie. Sperasem că el va ţine o cuvântare pentru mine, căci nu există nimeni altcineva care…
Am început să plâng.
382/462
— Bine, cum să nu plâng? Cum să… bine.
Bine.
Am tras de câteva ori aer în piept și m-am întors la foaia de hârtie.
— Nu pot să vorbesc despre povestea noastră
de dragoste, așadar, voi vorbi despre matematică.
Nu sunt matematician, însă asta o știu: între 0 și 1
există numere infinite. Există o,1 și 0,12 și 0,112 și o colecţie infinită de alte numere. Desigur, există
un set infinit mai mare de numere între 0 și 2, sau între 0 și un milion. Unele infinităţi sunt mai mari decât alte infinităţi. Așa ne-a învăţat un scriitor pe care l-am plăcut cândva. Există zile, multe dintre ele, când îmi displace mărimea setului meu nemăr-ginit. Vreau mai multe numere decât voi căpăta probabil și, Doamne, vreau mai multe numere pentru Augustus Waters decât a primit. Însă Gus, iubirea mea, nu-ţi pot spune cât de recunoscătoare sunt pentru mica noastră infinitate. N-aș schimba-o pentru nimic în lume. Tu mi-ai oferit o veșnicie în interiorul zilelor numărate și pentru asta îţi sunt recunoscătoare.
Capitolul douăzeci și unu Augustus Waters a murit la opt zile după pre-funeraliile sale, la Spitalul Memorial, la terapie intensivă, când cancerul care era făcut din el i-a oprit, în cele din urmă, inima, care era și ea făcută
tot din el.
Era cu mama și cu tatăl său și cu surorile lui.
Mama lui m-a sunat la 3:30 dimineaţă. Știusem, desigur, că avea să se ducă. Vorbisem cu tatăl lui înainte să merg la culcare, iar el îmi spusese:
— S-ar putea să se întâmple la noapte.
Însă, chiar și așa, când am luat telefonul de pe noptieră și am văzut că mă apela Mama lui Gus, în
384/462
