Încercam să-mi eliberez mâna, dar el nu voia să-mi dea drumul și nu reușeam să-mi pun canula cu o singură mână. Era enervant. Tot ce voiam era o Grevă De Adolescentă de modă veche, în care eu ieșeam cu pași apăsaţi din cameră și trânteam ușa de la dormitorul meu și dădeam drumul la The Hectic Glow și scriam furioasă un elogiu. Însă nu puteam, căci, la naiba, nu reușeam să respir.
— Canula, am scâncit eu, am nevoie de ea.
376/462
Tata mi-a dat imediat drumul și s-a precipitat să mă conecteze la oxigen. Vedeam vinovăţia din ochii lui, dar în continuare era furios.
— Hazel, cere-i scuze mamei!
— Bine, iartă-mă, te rog, lasă-mă să fac asta.
N-au spus nimic. Mama stătea pur și simplu așezată, cu braţele încrucișate și nici măcar nu se uita la mine. După o vreme, m-am ridicat și m-am dus în camera mea să scriu despre Augustus.
Atât mama, cât și tata au încercat de câteva ori să bată la ușă sau ceva, dar le-am spus că fac ceva important. Mi-a luat o veșnicie să-mi imaginez ce voiam să spun și, chiar și atunci, n-am fost prea fericită de rezultat. Înainte să termin, am văzut că
era 19:40, ceea ce însemna că aveam să întârzii dacă nu mă schimbam, așa că, în cele din urmă, eram îmbrăcată cu pantaloni bleu de pijama din bumbac, șlapi și tricoul lui Gus cu Butler.
Am ieșit din cameră și am încercat pur și simplu să trec de ei, dar tata a spus:
— Nu poţi pleca de acasă fără permisiune.
377/462
— O, Doamne, tată! El a vrut ca eu să-i scriu un elogiu, bine? Voi sta acasă în fiecare. Afurisită.
De. Zi. Începând de mâine, bine?
Asta le-a închis gura.
Mi-a trebuit tot drumul să mă liniștesc în legătură cu părinţii mei. Am tras în spatele bisericii și am parcat pe aleea semicirculară, lângă mașina lui Augustus. Ușa din spatele bisericii era ţinută
deschisă de o piatră de mărimea unui pumn.
Înăuntru, m-am gândit să cobor pe scări, dar m-am decis să aștept străvechiul ascensor care scârţâia.
Când ușile liftului s-au deschis, ajunsesem în încăperea Grupului de Sprijin, scaunele fiind aran-jate sub forma aceluiași cerc. Dar acum l-am văzut numai pe Gus într-un scaun cu rotile, îngrozitor de slab. Era așezat în centrul cercului, cu faţa spre mine. Așteptase ca ușile liftului să se deschidă.
— Hazel Grace, a spus el, arăţi răpitor.
— Știu, ești bine?
Am auzit niște pași târșâiţi într-un colţ al încăperii. Isaac stătea în spatele unei strane din lemn, de care se ţinea.
— Vrei să stai jos? l-am întrebat.
378/462
— Nu, sunt pe punctul de a rosti un elogiu. Ai întârziat.
— Tu ești… eu sunt… poftim?
Gus mi-a făcut semn să mă așez. Mi-am tras un scaun în centrul cercului, alături de el, în timp ce el se răsucea pentru a sta cu faţa la Isaac.
— Vreau să particip la funeraliile mele, a spus Gus. Apropo, ai să iei cuvântul la funeraliile mele?
— Ă…, sigur, da, i-am spus, lăsându-mi capul pe umărul lui.
Am întins mâna pe la spatele lui și l-am îmbrăţișat. El a tresărit. I-am dat drumul.
— Grozav, a spus el. Sper că voi ajunge să
particip ca fantomă, dar pentru a fi sigur, m-am gândit că… ei bine, nu ca să te pun într-o situaţie delicată, dar chiar azi după-amiază m-am gândit că
aș putea aranja niște prefuneralii, și mi-am închipuit că de vreme ce sunt rezonabil de optimist, nu există niciun timp ca prezentul.
— Cum ai intrat aici? l-am întrebat.
— Ţi-ar veni să crezi că lasă ușa deschisă
toată noaptea? m-a întrebat Gus.
— Ăăă… nu, i-am spus.
379/462
— Și nici n-ar trebui să crezi, a zis Gus zâmbind. Oricum, știu că mă cam autoridic în slăvi.
— Hei, îmi furi elogiul, i-a spus Isaac. Prima parte este despre cum ești tu un ticălos care se autoridică în slăvi.
