Mi-am croit drum spre părinţii lui Gus, care erau în camera de zi, și am făcut cunoștinţă cu Chris și Dave, cumnaţii lui.
Nu reușisem să le cunosc prea bine pe surorile lui vitrege, dar, cu toate astea, amândouă m-au îmbrăţișat. Julie stătea așezată pe marginea patului, vorbindu-i unui Gus somnoros pe același ton pe care l-ar folosi cineva pentru a-i spune unui bebeluș că este adorabil:
— O, Gussy Gussy, micuţul nostru Gussy Gussy.
Gussy al nostru? Îl achiziţionaseră?
368/462
— Care-i treaba, Augustus? l-am întrebat, încercând să dau un exemplu de comportament potrivit.
— Frumosul nostru Gussy, a spus Martha, aplecându-se spre el.
Am început să mă întreb dacă el chiar dormea sau dacă nu cumva apăsase cu putere pe butonul pompei cu medicamentul împotriva durerilor pentru a evita Atacul Surorilor Binevoitoare.
După un timp, s-a trezit și primul lucru pe care l-a zis a fost:
— Hazel!
Ceea ce trebuie să recunosc că m-a făcut cumva fericită, de parcă și eu aș fi făcut parte din familie.
— Afară, a spus el încet. Putem merge?
Ne-am dus, mama lui împingând scaunul cu rotile, surorile, cumnaţii și tatăl și nepoţii și cu mine, în urma lor. Era o zi înnorată, liniștită și caldă, căci vara se instalase. Gus era îmbrăcat cu un tricou bleumarin cu mâneci lungi și cu pantaloni de trening. Nu știu din ce cauză îi era mereu frig. A vrut niște apă, așa că tatăl lui s-a dus și i-a adus.
369/462
Martha a încercat să-l angajeze pe Gus într-o conversaţie, îngenunchind lângă el și spunându-i:
— Întotdeauna ai avut niște ochi superbi.
El a dat ușor din cap. Unul dintre cumnaţii lui l-a luat pe Gus pe după umeri și l-a întrebat:
— Cum ţi se pare aerul ăsta proaspăt?
Gus a ridicat din umeri.
— Vrei medicamente? l-a întrebat mama lui, alăturându-se cercului celor care îl înconjurau stând în genunchi.
Eu am făcut un pas înapoi, privind cum nepoţii distrugeau un strat de flori în drumul lor spre peticul de iarbă din curtea din spate a casei lui Gus.
Au început imediat un joc care presupunea ar-uncarea reciprocă la pământ.
— Copii! a strigat Julie cu glas coborât. Nu pot decât să sper, a spus ea, întorcându-se spre Gus, că vor crește și vor fi niște bărbaţi atenţi și in-teligenţi, așa ca tine.
Am rezistat nevoii imperioase de a râgâi sonor.
— Nu e chiar atât de deștept, i-am spus lui Julie.
370/462
— Are dreptate. Doar că cei mai mulţi oameni arătoși sunt proști, așa că eu depășesc așteptările.
— Exact, calitatea lui cea mai tare e că Gus este sexy, am spus eu.
— Poate că e vorba de vreun soi de orbire, a zis el.
— De fapt, chiar l-a orbit pe prietenul nostru, Isaac, am zis eu.
— Asta e o tragedie teribilă. Dar pot eu să fac ceva cu propria-mi frumuseţe mortală?
— Nu poţi.
— Chipul acesta frumos este povara mea.
— Ca să nu mai spun de corpul tău.
— Vorbesc serios, nici măcar nu mă stârni pe tema corpului meu sexy. N-ai vrea să mă vezi gol, Dave. Când m-a văzut gol, lui Hazel Grace i s-a tăiat respiraţia, a spus el, făcând un semn cu capul spre tubul meu de oxigen.
— Gata, ajunge, a zis tatăl lui Gus, apoi, din senin, m-a luat pe după umeri și m-a sărutat pe tâmplă, șoptindu-mi: Îi mulţumesc Domnului în fiecare zi pentru tine, copilă!
371/462
Oricum, asta a fost ultima zi bună pe care am avut-o cu Gus până în Ultima Zi Bună.
Capitolul douăzeci Una dintre cele mai puţin aiuritoare convenţii ale compoziţiilor de genul copiilor bolnavi de cancer este convenţia Ultimei Zile Bune, unde victima cancerului se alege cu niște ore neașteptate când, aparent, declinul inexorabil rămâne într-o fază relativ stabilă, atunci când durerea este suportabilă
pentru moment. Problema, desigur, este că nu există nicio cale de a ști că ultima ta zi bună este Ultima Zi Bună. În momentul acela, este doar o altă
