— Vai mie, nu știu. Băieţii cu care mă întâlnesc eu sunt cu totul neinteresanţi.

442/462

— El nu era perfect sau ceva de genul. Nu era Făt-Frumosul din povești sau ceva de genul.

Uneori încerca să fie așa, dar îmi plăcea mai mult când pica chestia asta.

— Ai ceva, cum ar fi un album cu poze sau scrisori pe care ţi le-a scris?

— Am niște poze, dar nu mi-a scris scrisori.

Exceptând faptul că, ei bine, lipsesc niște pagini din agenda lui, pe care ar fi putut să fie ceva pentru mine, dar bănuiesc că le-a aruncat ori s-au pierdut sau altceva.

— Poate că ţi le-a trimis printr-un e-mail, a zis ea.

— Nuu, nu le-am primit.

— Atunci, poate că n-au fost scrise pentru tine, mi-a zis ea. Poate… vreau să spun, nu ca să te deprim sau ceva de genul ăsta, dar poate că le-a scris pentru altcineva și i le-a expediat prin e-mail…

— VAN HOUTEN! am ţipat eu.

— Ești bine? Ai tușit?

— Kaitlyn, te iubesc! Ești un geniu. Trebuie să închid.

443/462

Am închis, m-am rostogolit pe pat, am întins mâna după laptop, l-am deschis și am trimis un e-mail spre lidewij.vliegenthart.

Lidewij,

Cred că Augustus Waters i-a trimis câteva pagini dintr-o agendă lui Van Houten cu puţin timp înainte ca el (Augustus) să moară. Este foarte important pentru mine să citesc acele pagini.

Vreau să le citesc, desigur, dar poate că n-au fost scrise pentru mine. În fine, ele trebuie citite. Mă

poţi ajuta?

Prietena ta,

Hazel Grace Lancaster

Mi-a răspuns mai târziu în aceeași după-amiază.

Dragă Hazel,

N-am știut că Augustus a murit. Sunt foarte tristă să aud asemenea vești. A fost un tânăr deosebit de charismatic. Îmi pare tare rău și sunt foarte tristă.

N-am vorbit cu Peter de când am demisionat în ziua în care ne-am întâlnit. Aici e foarte târziu acum, dar am de gând să mă duc la el acasă, mâine

444/462

dimineaţă la prima oră, pentru a găsi scrisoarea și a-l obliga să o citească. De obicei, dimineţile erau perioada lui cea mai bună.

Prietena ta,

Lidewij Vliegenthart

P.S. Îl iau pe prietenul meu în caz că trebuie să

folosim forţa cu Peter.

M-am întrebat de ce îi scrisese lui Van Houten în ultimele lui zile, în loc să-mi fi scris mie, spunându-i lui Van Houten că el avea să fie iertat numai dacă îmi dădea continuarea. Poate că paginile din agendă nu făceau decât să repete această

cerere adresată lui Van Houten. Avea noimă, Gus profitând de stadiul lui terminal pentru a face ca visul meu să se împlinească: continuarea era un lucru mărunt pentru care să mori, dar era cel mai mare lucru aflat la dispoziţia sa.

Am tot dat întruna refresh la e-mailul meu în acea noapte, am dormit câteva ore, apoi am început să dau din nou refresh în jurul orei cinci dimineaţa.

Dar nu intrase nimic. Am încercat să mă uit la televizor pentru a-mi abate atenţia, dar gândurile mele se tot îndreptau spre Amsterdam, imaginându-mi-i

445/462

pe Lidewij Vliegenthart și pe prietenul ei mergând cu bicicletele prin oraș în acea misiune de găsire a ultimei corespondenţe a unui băiat care murise. Cât de amuzant ar fi putut să fie să mă legăn pe șaua bicicletei lui Lidewij Vliegenthart pe străzile pavate cu cărămizi, cu vântul care îi sufla părul roșu și ondulat în faţa mea, cu mirosul canalelor și al fumului de ţigări, cu toţi oamenii stând pe terasele cafenelelor bând bere și pronunţând sunetele r și g într-un fel în care eu nu aș putea nicicând învăţa?

Mi-am ratat viitorul. Evident, știam încă de dinainte de recidiva lui că nu voi ajunge să îm-bătrânesc cu Augustus Waters. Dar, gândindu-mă

la Lidewij și la prietenul ei, m-am simţit jefuită.

Probabil că nu aveam să mai văd niciodată oceanul de la zece mii de metri altitudine, atât de departe încât nu poţi să distingi valurile sau vreo ambar-caţiune, astfel încât oceanul nu este decât un monolit imens și nesfârșit. Mi-l puteam imagina.

Mi-l puteam aminti. Însă nu-l mai puteam revedea și mi-a trecut prin minte că ambiţiile rapace ale oamenilor nu sunt niciodată satisfăcute de visurile

446/462

care se împlinesc, căci mereu există gândul că totul poate fi făcut din nou și mai bine.

Probabil că asta e valabil și dacă ai nouăzeci de ani — deși sunt invidioasă pe oamenii care ajung să afle asta cu adevărat. Și, în plus, deja trăisem de două ori mai mult decât fiica lui Van Houten. Ce n-ar fi dat el să aibă un copil care să

moară la șaisprezece ani!

Deodată, mama s-a pus între mine și televizor, cu mâinile la spate.

— Hazel, a spus ea.

Vocea îi era atât de gravă, încât m-am gândit că probabil ceva nu era în regulă.

— Da?

— Știi ce zi este azi?