Așa că am jucat.
Capitolul optsprezece M-am trezit pe o melodie a formaţiei The Hectic Glow cântată de mobilul meu. Preferata lui Gus. Asta însemna că mă suna el — sau suna cineva de pe mobilul lui. Am aruncat o privire la ceasul deșteptător: 2:35 a.m. S-a dus, m-am gândit, în timp ce înlăuntrul meu totul se prăbușea.
De-abia am reușit să îngaim un „Alo?“
Mă așteptam la sunetul vocii anihilate a unuia dintre părinţii lui.
— Hazel Grace, a pronunţat Augustus slab.
— O, slavă Domnului că ești tu! Bună. Bună, te iubesc!
358/462
— Hazel Grace, sunt la benzinărie. Ceva e în neregulă. Trebuie să mă ajuţi.
— Poftim? Unde ești?
— Pe autostradă la Eighty-sixth și Ditch. Am făcut ceva greșit cu gastrostoma și nu-mi dau seama și…
— Sun la urgenţe, i-am spus.
— Nu nu nu nu, ei or să mă ducă la spital.
Hazel, ascultă-mă. Nu suna la urgenţe și nici pe părinţii mei, nu te voi ierta niciodată, te rog vino vino și repară-mi afurisita de gastrostomă. Eu sunt doar, o, Doamne, e cel mai tâmpit lucru. Nu vreau ca părinţii mei să știe că am plecat. Te rog! Am medicamentele cu mine; nu reușesc să le introduc.
Te rog!
Plângea. Nu-l mai auzisem suspinând în halul ăsta dacât o singură dată — atunci, în faţa casei, înainte de plecarea la Amsterdam.
— Bine, i-am spus. Plec acum.
Mi-am scos ventilatorul mecanic și mi-am conectat tubul de oxigen, l-am pus în cărucior, m-am încălţat cu tenișii care se asortau cu pantalonii mei roz de pijama și cu tricoul cu baschetbalistul
359/462
Butler, care iniţial fusese al lui Gus. Am înșfăcat cheile din sertarul de la mobila de bucătărie, unde le ţinea mama, și le-am scris un bileţel, în caz că se trezeau cât eram plecată.
Am plecat să văd ce face Gus. Este important.
Iertaţi-mă.
Vă iubesc,
H.
Parcurgând cei câţiva kilometri până la benzinărie, m-am trezit suficient încât să mă întreb de ce plecase Gus de acasă în toiul nopţii. Poate că
halucinase sau poate că fanteziile lui chinuitoare îl învinseseră.
Am accelerat pe Ditch Road trecând în viteză
de luminile galbene pâlpâitoare, gonind, în parte pentru a ajunge la el și în parte în speranţa că vreun poliţai avea să mă tragă pe dreapta pentru a-mi oferi astfel o scuză pentru a spune cuiva că iubitul meu aflat pe moarte era la o benzinărie cu o gastrostomă care nu funcţiona. Dar n-a apărut niciun poliţai care să ia hotărâri pentru mine.
Nu erau decât două mașini în parcare. Am oprit lângă a lui. Am deschis portiera. S-a aprins
360/462
lumina. Augustus stătea pe locul șoferului, plin de propria-i vomă, cu mâinile lipite de burtă acolo un-de intra gastrostoma.
— Bună, a murmurat el.
— O, Doamne, Augustus! Trebuie să mergem la spital.
— Te rog numai să te uiţi la ea.
Am icnit din pricina mirosului, dar m-am aplecat să-i inspectez locul de deasupra buricului unde tubul îi fusese inserat chirurgical. Pielea de pe abdomenul lui era fierbinte și de un roșu strălucitor.
— Gus, cred că ceva s-a infectat. Nu pot să repar asta. De ce ești aici? De ce nu ești acasă?
A vomat, fără ca măcar să aibă energia să-și întoarcă puţin capul ca să nu vomite pe genunchii lui.
— O, scumpule! i-am spus.
— Am vrut să-mi cumpăr un pachet de ţigări, a mormăit el. Mi-am pierdut pachetul. Sau mi l-au luat ei. Nu știu. Ei au spus că-mi iau altul, însă am vrut… s-o fac eu singur. Să fac singur un flecușteţ.
361/462
Se uita fix, drept înainte. În liniște, mi-am scos mobilul și am început să tastez 911.
