— Am să-i spun că ai venit.
— Bine, i-am spus. Cred că o să citesc o vreme.
A traversat holul, ducându-se înapoi unde era el. Înţelegeam, dar încă îmi era dor de el, încă mă
gândeam că îmi ratam ultima șansă de a-l vedea, de a-mi lua rămas-bun sau, mă rog. Sala de așteptare era toată numai covor maro și scaune tapițate cu
344/462
stofă maro. Pentru un timp, m-am așezat pe o canapea dublă, îndesând căruciorul pentru oxigen la picioare. Purtam papucii mei Chuck Taylor și tricoul meu cu Ceci n’est pas une pipe, exact ac-ceași ţinută pe care o purtasem în urmă cu două
săptămâni în După-Amiaza Târzie A Diagramei Venn, iar el n-avea s-o vadă. Am început să
derulez pozele din telefonul meu, un flip-book al ultimelor câteva luni, începând cu el și cu Isaac în faţa casei Monicăi și terminând cu prima poză pe care i-o făcusem, în drum spre Funky Bones. Părea să fi trecut o veșnicie, ca și cum avuseserăm această veșnicie scurtă, dar totuși infinită. Unele infinităţi sunt mai mari decât altele.
* * *
Două săptămâni mai târziu, împingeam căruciorul lui Gus prin parcul de artă
Funky Bones
, el având o sticlă întreagă de șampanie scumpă și butelia mea de oxigen pe genunchi. Șampania fusese donată de unul dintre doctorii lui Gus —
Gus fiind genul de persoană care îi inspiră pe doctori să le dea copiilor cele mai bune sticle cu șampanie pe care le au. Am stat așezaţi, Gus în scaunul
345/462
lui, iar eu pe iarba umedă, cât de aproape de Funky Bones am putut ajunge cu el în cărucior. Am arătat spre puștii care se îmboldeau unul pe altul să sară
de pe cutia toracică pe umăr, iar Gus mi-a răspuns suficient de tare cât să se facă auzit peste toată
hărmălaia:
— Ultima dată, m-am imaginat ca un puști. De data asta, ca scheletul.
Am băut din pahare de carton cu Winnie-the-Pooh.
Capitolul șaisprezece O zi tipică cu Gus în ultimul stadiu: M-am dus la el acasă cam pe la prânz, după ce el mâncase și vomase micul dejun. M-a întâmpinat la ușă în scaunul lui cu rotile, nemaifiind băiatul superb, musculos care se zgâise la mine la Grupul de Sprijin, dar încă zâmbind pe jumătate, încă
fumându-și ţigara neaprinsă, cu ochii lui albaștri strălucitori și plini de viaţă.
Am luat prânzul cu părinţii lui la masa din sufragerie. Sendvișuri cu unt de arahide și jeleu și sparanghelul din seara precedentă. Gus n-a mâncat.
L-am întrebat cum se simţea.
347/462
— Măreţ, mi-a spus. Dar tu?
— Bine. Ce-ai făcut aseară?
— Am dormit o grămadă. Hazel Grace, vreau să-ţi scriu o continuare, dar, la naiba, mereu sunt atât de obosit!
— Poţi să mi-o spui, i-am zis.
— Păi, rămân la stadiul meu de analiză pre-Van Houten a Olandezului-cu-Lalele. Nu e un fost pușcăriaș, dar nici atât de bogat pe cât a lăsat să se înţeleagă.
— Și cum rămâne cu mama Annei?
— În cazul acesta, nu mi-am format o opinie.
Răbdare, Greieraș.
Augustus zâmbea. Părinţii lui erau tăcuţi, îl ur-măreau cu privirea, nu se uitau niciodată în altă
parte, de parcă ar fi vrut să bucure de Spectacolul Gus Waters cât acesta încă se mai ţinea în oraș.
— Uneori, visez că-mi scriu memoriile.
Memoriile ar fi ceea ce m-ar face nepieritor în inimile și în amintirea publicului meu care mă adoră.
— De ce-ţi trebuie un public care să te adore, când mă ai pe mine? l-am întrebat.
348/462
— Hazel Grace, când ești așa de fermecător ca mine și ai un fizic la fel de atrăgător ca al meu, este destul de ușor să-i cucerești pe cei cu care te întâlnești. Dar să reușești să-i faci pe străini să te iubească… ăsta-i șpilul.
Mi-am dat ochii peste cap.
