—, și deja se simţeau plini. Eram atât de concentrată la a-mi spune mie însămi să respir, încât n-am băgat de seamă de la bun început că Patrick îmi rostea numele.
Am devenit brusc atentă.
— Da? am întrebat.
— Ce mai faci?
431/462
— Sunt bine, Patrick. Mi s-a tăiat puţin respiraţia.
— Ai vrea să împărtășești grupului o amintire cu Augustus?
— Patrick, aș vrea să mor. Tu îţi dorești vreodată să mori?
— Da, a răspuns Patrick fără obișnuita lui pauză. Da, cum să nu. Așa că, tu de ce n-ai vrea?
M-am gândit la asta. Vechiul meu răspuns standard era că voiam să rămân în viaţă pentru părinţii mei, deoarece ei s-ar fi simţit sfâșiaţi și fără
copil la priveghiul meu, iar asta era încă valabil, dar nu era exact.
— Nu știu.
— În speranţa că te-ai face mai bine?
— Nu, i-am spus. Nu, nu-i asta. Chiar nu știu.
Isaac? l-am solicitat eu pe el.
Obosisem să vorbesc.
Isaac a început să vorbească despre iubirea adevărată. Nu le puteam spune ce părere aveam eu, căci mi se părea cam siropos, dar mă gândeam la universul care voia să fie remarcat și cum trebuia să-l remarc eu cât mai bine cu putinţă. Simţeam că
432/462
aveam o datorie faţă de univers pe care numai atenţia mea ar fi putut-o plăti și că, de asemenea, aveam o datorie faţă de toţi cei care nu ajungeau să
mai fie persoane și faţă de cei care nu mai ajunseseră să mai fie persoane. În linii mari, cam ceea ce-mi spusese tata.
Am rămas tăcută tot timpul cât a mai durat Grupul de Sprijin, iar Patrick a spus o rugăciune specială pentru mine, iar numele lui Gus a fost atașat pe lunga listă a celor răposaţi — paisprezece pentru fiecare dintre noi —, și am promis că noi vom trăi cea mai bună viaţă în acea zi, apoi l-am luat pe Isaac și ne-am dus spre mașină.
Când am ajuns acasă, mama și tata erau la masa din sufragerie, fiecare cu laptopul lui, iar în momentul în care am intrat, mama și l-a închis repede pe al ei.
— Ce e pe calculator?
— Doar niște reţete cu antioxidanţi. Ești gata pentru ventilator și pentru America’s Next Top Model? a vrut mama să știe.
— Mă duc să mă întind un minut.
— Ești bine?
433/462
— Da, doar obosită.
— Păi, trebuie să mănânci înainte să…
— Mamă, sunt agresiv de neflămândă.
Am făcut un pas spre ușă, însă ea mi-a tăiat calea.
— Hazel, trebuie să mănânci. Măcar niște br…
— Nu. Mă duc la culcare.
— Ba nu, a spus mama. Nu te duci.
I-am aruncat o privire tatei, care a ridicat din umeri.
— E viaţa mea.
— Doar n-ai să te înfometezi fiindcă Augustus a murit. Ai să iei cina.
Eram tare enervată dintr-un motiv bine întemeiat.
— Mamă, nu pot să mănânc. Bine?
Am încercat să trec de ea, dar m-a apucat umeri și mi-a spus:
— Hazel, ai să mănânci de cină. Trebuie să
rămâi sănătoasă.
— BA NU! am ţipat. Nu mănânc de cină și nu pot să rămân sănătoasă deoarece nu sunt sănătoasă.
434/462
Sunt pe moarte, mamă. Am să mor și am să te las singură și n-ai să mă mai dădăcești și n-ai să mai fii mamă și, iartă-mă, dar nu pot să fac nimic în legătură cu asta, bine?
Am regretat de îndată ce am spus-o.
— M-ai auzit.
— Poftim?
— M-ai auzit spunându-i asta tatălui tău?
Din ochi i-au ţâșnit lacrimile.
