Copiii continuau să cânte cântecelul lor cu

„prostule“.

— Putem verifica pe calculatorul lui, a spus mama sa.

— Nu prea l-a mai folosit în ultimele câteva săptămâni, am spus eu.

— Asta-i adevărat. Nici măcar nu sunt sigură

dacă l-am adus sus. Mark, e încă la subsol?

— Habar n-am.

— Păi, am spus eu, pot să…

425/462

Am făcut semn cu capul spre ușa care ducea la subsol.

— Noi nu suntem pregătiţi, a spus tatăl lui.

Dar, sigur, Hazel. Sigur că tu te poţi duce.

Am coborât, am trecut de patul lui nefăcut, de scaunele pentru joc de sub televizor. Calculatorul lui era încă pornit. Am lovit ușor mouse-ul pentru a-l readuce la viaţă și apoi am căutat cele mai recente fișiere editate. Nimic în ultima lună. Cel mai recent lucru era un comentariu la cartea lui Toni Morisson, The Bluest Eyes.

Poate că scrisese ceva de mână. M-am dus la rafturile lui cu cărţi, căutând un jurnal sau o agendă. Nimic. Am frunzărit exemplarul lui din O

durere supremă. Nu lăsase niciun semn în carte.

M-am îndreptat către noptiera de lângă pat.

Mayhem infinit, cea de-a noua continuare la Preţulzorilor stătea deasupra, lângă veioză, colţul paginii 138 fiind întors. Nu reușise să ajungă la sfârșitul cărţii.

— Avertisment: Mayhem supravieţuiește, am spus eu cu voce tare, în caz că el ar fi putut să mă

audă.

426/462

Apoi m-am vârât în patul lui nefăcut, înfășurându-mă în pilota lui ca un cocon, înconjurându-mă de mirosul lui. Mi-am scos canula pentru a putea mirosi mai bine, pentru a putea inspira și expira mirosul, care pălea chiar dacă

stăteam acolo culcată, cu pieptul arzând, până ce nu am mai putut deosebi durerile.

După un timp, m-am ridicat în șezut pe pat și mi-am introdus canula din nou și am respirat puţin înainte să pornesc să urc scările. Am clătinat din cap ca răspuns la privirile întrebătoare ale părinţilor lui. Copiii au trecut în fugă pe lângă

mine. Una dintre surorile lui Gus — nu puteam să

le deosebesc — a întrebat:

— Mamă, vrei să-i duc în parc sau altundeva?

— Nu, nu, e în regulă.

— Există vreun loc în care să fi putut să pună

o agendă? Cum ar fi lângă patul lui de spital sau cam așa ceva?

Patul dispăruse deja, solicitat fiind de către azil.

— Hazel, a spus tatăl lui, ai fost zilnic împreună cu noi. Tu… scumpo, nu a prea stat singur

427/462

mult timp. Nu ar fi avut timpul necesar să scrie ceva. Știu că vrei… și eu vreau. Dar mesajele pe care le lasă pentru noi vin acum de sus, Hazel.

A arătat spre tavan, de parcă Gus ar fi plutit exact pe deasupra casei. Poate că asta și făcea. Nu știu. Cu toate astea, nu-i simţeam prezenţa.

— Da, am spus.

Am promis să-i mai vizitez peste câteva zile.

Nu i-am mai captat niciodată mirosul.

Capitolul douăzeci și patru Trei zile mai târziu, în a unsprezecea zi DG12, tatăl lui Gus m-a sunat în timpul dimineţii. Eram conectată încă la ventilatorul mecanic, așa încât n-am răspuns, dar i-am ascultat mesajul pe care mi-l lăsa: „Hazel, bună, sunt tatăl lui Gus. Am găsit o…

ăăă… agendă Moleskine în suportul pentru reviste care se afla lângă patul lui de spital, destul de aproape, cred, astfel încât el să-l fi putut ajunge.

Din păcate, nu e nimic scris în agendă. Toate paginile sunt albe. Însă primele pagini — trei sau patru — sunt rupte din agendă. Am căutat prin casă, dar nu le-am găsit. Așa că nu știu ce să cred.

429/462

Poate că acelea sunt paginile la care se referea Isaac? Oricum, sper că tu ești bine. Hazel, ești prezentă zilnic în rugăciunile noastre“.

Trei sau patru pagini dintr-o agendă Moleskine care nu mai existau în casa lui Augustus Waters. Unde mi le-ar fi lăsat el? Lipite cu scotch de Funky Bones? Nu, nu se simţea destul de bine să fi ajuns acolo.

În Inima lui Iisus. Poate că mi le lăsase acolo în Ultima lui Zi Bună.

Așa că, în ziua următoare, am plecat înspre Grupul de Sprijin cu douăzeci de minute mai devreme. Am mers cu mașina până la Isaac acasă, l-am luat, apoi ne-am dus la Inima lui Iisus, cu geamurile lăsate în jos, ascultând recentul album al formaţiei The Hectic Glow, descărcat ilegal, cel pe care Gus n-avea să-l mai audă niciodată.

Am luat liftul. L-am condus pe Isaac la un scaun din Cercul Încrederii, apoi mi-am croit lent drum în jurul Inimii. Am căutat peste tot: sub scaune, în jurul stranei, în spatele căreia stătusem în timp ce dădeam citire elogiului meu, sub masa pentru gustări, pe panoul pentru afișaj, plin cu

430/462

desenele copiilor de la școala duminicală despre iubirea lui Dumnezeu. Nimic. Era singurul loc un-de fuseserăm împreună în acele zile, în afară de casa lui, și fie nu erau acolo, fie că mie îmi scăpa ceva. Poate că mi le lăsase la spital, dar dacă așa ar fi stat lucrurile, cu siguranţă că după moartea lui ar fi fost aruncate.

Când m-am așezat pe un scaun de lângă Isaac, mi se tăiase respiraţia și am dedicat în întregime timpul mărturisirii lui Patrick referitoare la lipsa boașelor pentru a le spune plămânilor mei că erau în regulă, că puteau să respire, că exista suficient oxigen. Fuseseră drenaţi cu numai o săptămână

înainte ca Gus să moară — privisem cum apa chihlimbarie cancerigenă se scursese din mine prin tub