trăiască și să fie și ai fost luat cu totul prin surprindere.

— E un troleu care gonește pe o linie, complet scăpat de sub control.

— Nu-mi pasă de stupida ta problemă de logică.

— De fapt, e a Phillippei Foot.

— Păi, nici de-a ei.

421/462

— Ea n-a înţeles de ce se întâmpla, a spus el.

A trebuit să-i spun că avea să moară. Asistentul ei social mi-a zis că eu trebuia să-i spun. Trebuia să-i spun că avea să moară, așa că i-am spus că se ducea în rai. M-a întrebat dacă aveam să fiu și eu acolo, iar eu i-am răspuns că nu, n-aveam să fiu, nu încă. Dar, la un moment dat, a spus ea, iar eu i-am promis că da, desigur, foarte curând. Și i-am spus că între timp aveam o familie grozavă acolo care va avea grijă de ea. Iar ea m-a întrebat când voi fi și eu acolo și eu i-am răspuns că în curând. Acum douăzeci și doi de ani.

— Îmi pare rău.

— Și mie.

După un timp, l-am întrebat:

— Ce s-a întâmplat cu mama ei?

El a surâs.

— Șoricelule, tu încă ești în căutarea acelei continuări.

I-am zâmbit și eu.

— Ar trebui să te duci acasă, i-am spus eu. Să

te trezești din beţie. Să scrii un alt roman. Să faci

422/462

lucrul la care te pricepi. Nu mulţi oameni sunt într-atât de norocoși încât să fie buni la ceva.

Mult timp m-a privit în oglinda retrovizoare.

— Bine, a spus. Da. Ai dreptate. Ai dreptate.

Dar chiar în timp ce spunea asta, a scos sticla de whisky, aproape goală. A băut, a pus la loc ca-pacul și a deschis portiera mașinii.

— La revedere, Hazel.

— Ia-o încet, Van Houten.

S-a așezat jos pe trotuar, în spatele mașinii. În timp ce-l priveam în oglinda retrovizoare cum devenea tot mai mic, el a scos sticla și, preţ de o secundă, a părut că voia s-o abandoneze pe trotuar.

Apoi a luat o înghiţitură.

În Indianapolis era o după-amiază toridă, aerul dens și nemișcat dând impresia că ne aflam într-un nor. Pentru mine, era cel mai rău tip de aer și mi-am spus că era doar aer, în timp ce străbătând cărarea de la aleea din faţa casei până la ușa de la intrare, mi s-a părut că nu se mai termina. Am sunat la ușă și mi-a răspuns mama lui Gus.

— A, Hazel, a spus ea, îmbrăţișându-mă și plângând.

423/462

M-a făcut să mănânc niște lasagna cu vinete

— cred că multă lume le adusese mâncare sau mai știu eu ce — cu ea și cu tatăl lui Gus.

— Ce mai faci?

— Mi-e dor de el.

— Da.

Nu prea știam ce să spun. Voiam doar să mă

duc jos și să găsesc orice ar fi scris el pentru mine.

În plus, liniștea din cameră mă stânjenea cu adevărat. Voiam ca ei să vorbească unul cu celălalt, să se aline sau să se ţină de mână sau orice altceva.

Dar ei stăteau pur și simplu acolo și mâncau mici porţii de lasagna, fără ca măcar să se uite unul la celălalt.

— Raiul avea nevoie de un înger, a spus tatăl lui după un timp.

— Știu, i-am spus eu.

Apoi surorile lui și copiii lor, o adevărată

belea, au apărut și s-au îngrămădit în bucătărie. M-am ridicat și le-am îmbrăţișat pe amândouă surorile și apoi i-am urmărit pe copii, care alergau prin bucătărie, un teribil de necesar surplus de zgomot și mișcare, molecule excitate lovindu-se unele de

424/462

altele și ţipând: „Tu ești nu tu ești nu eu am fost dar când te-am urmărit tu nu m-ai urmărit ei bine eu te urmăresc acum ba nu prostule e pauză

DANIEL NU-I SPUNE PROST FRATELUI TĂU

mamă dacă n-am voie să folosesc cuvântul acesta cum se face că tu tocmai l-ai folosit prostule prostule!“

Și apoi, în cor:

— Prostule prostule prostule prostule.

Iar la masă, părinţii lui Gus se ţineau de mână, ceea ce m-a făcut să mă simt mai bine.

— Isaac mi-a spus că Gus scria ceva, ceva pentru mine, am spus eu.