— Ne puteţi da, vă rog, niște șampanie?
— Aveţi douăzeci și unu de ani? a întrebat ea nesigură.
325/462
Mi-am rearanjat, în mod vădit, bobiţele în nări. Stewardesa a zâmbit, apoi i-a aruncat o privire mamei mele, care dormea.
— N-o să se supere? a întrebat ea, referindu-se la mama.
— Nu, i-am spus.
Așa că ne-a turnat șampanie în două pahare din plastic. Avantajele cancerului.
Gus și cu mine am toastat.
— În cinstea ta, i-am spus, ciocnindu-mi paharul de al lui.
Am sorbit amândoi. Stele mai palide decât cele de care avusesem parte la Oranjee, dar suficient de bune de băut.
— Știi, mi-a spus Gus, tot ceea ce a spus Van Houten era adevărat.
— Poate, dar el nu trebuia să fie așa de ticălos în legătură cu asta. Nu-mi vine să cred că și-a imaginat un viitor pentru Hamsterul Sisif nu și pentru mama Annei.
Augustus a ridicat din umeri. Părea, deodată, să-și fi pierdut concentrarea.
— Ești bine? l-am întrebat.
326/462
A clătinat din cap de-abia perceptibil.
— Doare, a spus.
— Pieptul?
A dat din cap a încuviinţare. Pumnii strânși.
Mai târziu, avea să o descrie ca pe un bărbat gras cu un singur picior, încălţat cu un pantof cu toc cui, stând în mijlocul pieptului său. Am așezat măsuţa la locul ei și m-am aplecat în faţă să caut pastilele în rucsacul lui. A înghiţit una cu șampanie.
— Bine? l-am întrebat din nou.
Gus ședea acolo, strângând și desfăcând pum-nul, așteptând ca medicamentul să-și facă efectul, medicament care nu-i înlătura durerea, ci mai mult îl distanţa de ea (și de mine).
— Era de parcă ar fi fost ceva personal, a spus Gus liniștit. De parcă ar fi fost furios pe noi dintr-un anume motiv. Van Houten, vreau să spun.
A băut restul de șampanie cu o serie de înghiţituri rapide și, curând, a adormit.
Tata ne aștepta în zona de sosire a bagajelor, stând între toţi șoferii de limuzină îmbrăcaţi în cos-tume, ţinând pancarte cu numele de familie ale pasagerilor pe care îi așteptau: JOHNSON,
327/462
BARRINGTON, CARMICHAEL. Tata avea și el propria
lui
pancartă:
MINUNATA
MEA
FAMILIE, așa scria pe aceasta, și dedesubt: (ȘI GUS).
L-am îmbrăţișat, iar el, desigur, a început să
plângă. În timp ce mergeam spre casă, Gus și cu mine i-am spus tatei povești despre Amsterdam, dar, abia acasă, îmbrăţișându-l pe Philip și uitându-mă la buna și bătrâna televiziune americană împreună cu tata și mâncând pizza din șerveţele ţinute în poală, i-am spus despre Gus.
— Gus are o recidivă, i-am zis.
— Știu, a spus el.
S-a grăbit spre mine, apoi a adăugat:
— Mama lui ne-a spus înainte de excursie. Îmi pare rău că nu ţi-am spus. Eu… îmi pare rău, Hazel.
O vreme, n-am spus nimic. Emisiunea la care ne uitam era despre oameni care încercau să aleagă
casa pe care s-o cumpere.
