Și atunci, unul dintre cumnaţii lui Gus a adus un radio casetofon portabil mare și au pus cântecul pe care îl alesese Gus — un cântec lent și trist al formaţiei The Hectic Glow care se numea „The New Partner“. Sincer, eu nu-mi doream decât să

plec acasă. Nu prea cunoșteam pe nimeni de acolo și simţeam privirea ochilor mici ai lui Peter Van Houten sfredelindu-mi claviculele descoperite, dar, după ce s-a terminat cântecul, au trebuit să vină cu toţii la mine și să-mi spună că vorbisem tare frumos și că era o slujbă minunată, ceea ce era o minciună: era o înmormântare. Arăta ca orice altă

înmormântare.

Cei care îi cărau coșciugul — verișori, tatăl lui, un unchi, prieteni pe care nu i-am văzut

401/462

niciodată — au venit și l-au luat și au pornit cu toţii spre dric.

Când mama, tata și cu mine ne-am urcat în mașină, eu am spus:

— Nu vreau să merg. Sunt obosită.

— Hazel! a zis mama.

— Mamă, acolo nu voi avea unde să stau jos și o să dureze o veșnicie și sunt sfârșită.

— Hazel, trebuie să mergem pentru doamna și domnul Waters, a spus mama.

— Doar…, am zis eu.

Nu știu de ce mă simţeam atât de mică pe bancheta din spate. Cumva, îmi doream să fiu mică. Aș fi vrut să am șase ani sau cam pe acolo.

— Bine, am căzut eu de acord.

O vreme, n-am făcut nimic altceva decât să

privesc pe fereastră, în gol. Chiar nu voiam să

merg. Nu voiam să-i văd cum îl coboară în pământ, în locul pe care el îl alesese împreună cu tatăl său, și nici nu voiam să-i văd pe părinţii lui căzând în genunchi pe iarba udă de rouă, suspinând, și nu voiam să-i văd jacheta de in a lui Van Houten întinsă pe burta lui de alcoolic, și nu voiam să

402/462

plâng în faţa unui grup de oameni, și nu voiam să

arunc o mână de ţărână pe mormântul lui, și nu voiam ca părinţii mei să fie nevoiţi să stea acolo sub seninul cer albastru, cu lumina după-amiezii, gândindu-se la ziua lor și la copilul lor și la peticul meu de pământ și la coșciugul meu și la ţărâna mea.

Dar am făcut toate aceste lucruri. Le-am făcut pe toate și, ceea ce este și mai rău, le-am făcut deoarece mama și cu tata simţeau că așa trebuia să

procedăm.

* * *

După ce totul s-a terminat, Van Houten a venit spre mine și mi-a pus o mână grăsulie pe umăr, zicându-mi:

— Mă puteţi lua și pe mine cu mașina? Mi-am lăsat mașina închiriată la poalele dealului.

Am ridicat din umeri, iar el a deschis portiera din spate dreapta în timp ce tata descuia mașina.

Înăuntru, s-a aplecat între scaunele din faţă și a spus:

— Peter Van Houten: Romancier Emerit și Dezamăgitor Semiprofesionist.

403/462

S-au prezentat și părinţii mei. El le-a strâns mâinile. Eram destul de surprinsă că Peter Van Houten zburase de la capătul celălalt al lumii ca să

asiste la o înmormântare.

— Cum de…, dar el m-a întrerupt.

— Am folosit diabolicul vostru internet pentru a urmări necrologurile din Indianapolis.

A vârât mâna în buzunarul costumului lui de in și a scos o sticlă mică de whisky.

— Și ai cumpărat pur și simplu un bilet și…

M-a întrerupt din nou în timp ce desfăcea ca-pacul sticlei.

— A costat o mie cinci sute la clasa întâi, dar deţin suficient capital să-mi permit asemenea toane. Și băuturile sunt gratuite în avion. Dacă ești ambiţios, aproape că poţi echilibra balanţa.

Van Houten a luat o dușcă de whisky și s-a aplecat în faţă pentru a-i oferi și tatălui meu, care i-a zis:

— Ăăă…, nu, mulţumesc.

Apoi, Van Houten a făcut semn cu sticla spre mine. Am luat-o.

404/462

— Hazel! a strigat mama, dar eu am deschis sticla și am sorbit din ea.

M-a făcut să-mi simt stomacul aidoma plămânilor. I-am dat înapoi sticla lui Van Houten, care a luat o gură mare din ea și apoi a spus:

— Așa deci. Omnis cellula e cellula.

— Poftim?

— Iubitul tău Waters și cu mine am corespondat un pic și în ultima lui…

— Stai, acum îţi citești corespondenţa primită

de la fani?

— Nu, el a trimis-o acasă la mine, nu prin intermediul editorului meu. Și nu prea l-aș putea numi fan. Mă dispreţuia. Dar, oricum, insista că

voi fi iertat de purtarea mea greșită dacă aveam să