EU SUNT DUMNEZEUL TĂU, BĂIETE CARE

AI MURIT! Să crezi că tu n-ai să mori e un alt efect secundar al morţii.)

Ai fost mereu un mare prieten și-mi pare rău că

nu ne-am prea văzut după ce ai părăsit școala, frate. Pariez că deja joci baschet în rai.

Mi-am închipuit analiza făcută de către Augustus Waters acestui comentariu: dacă joc baschet în rai, asta implică o locaţie fizică a raiului conţinând mingi fizice de baschet? Cine face mingile în chestiune? Există suflete mai puţin norocoase în rai care lucrează într-o fabrică cerească de mingi de baschet astfel încât eu să pot să

joc? Sau un Dumnezeu atotputernic a creat mingile din vidul spaţiului? Este raiul acesta în vreun soi de univers care nu poate fi observat, unde legile

389/462

fizicii nu se aplică, iar dacă așa stau lucrurile, de ce naiba aș juca eu baschet când aș putea să zbor sau să citesc sau să-i privesc pe oamenii frumoși sau să

fac altceva care să-mi placă? E cam ca și când felul în care îţi închipui tu sinele meu mort spune mai multe despre tine decât spune fie despre persoana care am fost, fie despre orice voi fi acum.

Părinţii lui au sunat să spună că funeraliile vor avea loc peste cinci zile, sâmbătă. Mi-am imaginat o biserică plină ochi de oameni care credeau că îi plăcuse baschetul și mi-a venit să vărs, dar știam că

trebuia să merg, de vreme ce ţineam o cuvântare și tot restul. Când am închis, m-am întors la cititul mesajelor de pe perete:

Tocmai am aflat că Gus Waters a murit după o luptă îndelungată cu cancerul. Odihnește-te în pace, amice!

Eram convinsă că acești oameni erau cu adevărat triști și că nu eram chiar supărată pe ei.

Eram supărată pe univers. Chiar și așa, asta mă înfuria: îi ai pe toţi prietenii ăștia exact atunci când nu-ţi mai trebuie prieteni. Am scris un răspuns la comentariul lui:

390/462

Trăim într-un univers devotat creaţiei și eradicării conștiinţei. Augustus Waters nu a murit după o îndelungată luptă cu cancerul. A murit după

o îndelungată luptă cu conștiinţa umană, victimă —

așa cum vei fi și tu — a nevoii universului de a face și desface tot ceea ce este posibil.

L-am postat și am așteptat să răspundă cineva, actualizându-l iar și iar. Nimic. Comentariul meu s-a pierdut în viforul noilor postări. Toată lumea avea să-i simtă lipsa. Cu toţii se rugau pentru familia lui. Mi-am amintit scrisoarea lui Van Houten: scrisul nu învie. Îngroapă.

După un timp, m-am dus în camera de zi pentru a sta cu părinţii și a ne uita la televizor. N-aș ști să spun ce emisiune era, dar, la un moment dat, mama a spus:

— Hazel, ce putem face pentru tine?

Și eu, pur și simplu, am clătinat din cap.

— Ce putem face? m-a întrebat mama iar.

Am ridicat din umeri.

Dar ea a continuat să mă întrebe, de parcă ar fi fost ceva ce ea ar fi putut face, până ce, într-un final, m-am târât pe canapea în poala ei și a venit și

391/462

tata și mi-a ţinut picioarele în braţe, iar eu am cuprins-o pe mama pe după mijloc și ei m-au ţinut așa ore în șir, în timp ce mareea se rostogolea înăuntru.

Capitolul douăzeci și doi Când am ajuns prima dată acolo, m-am așezat în spatele capelei, o mică încăpere cu pereţi apar-enţi din piatră din laterala sanctuarului în biserica Pur și Simplu în Inima lui Iisus. Erau probabil vreo optzeci de scaune așezate și era cam două treimi plin, dar se simţea o treime gol.

Un timp, am privit numai cum oamenii se duceau la sicriu, care era un soi de căruţ acoperit cu o faţă de masă purpurie. Toţi acești oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată îngenuncheau lângă el sau rămâneau în picioare privind deasupra lui, poate plângând, poate spunând ceva, apoi

393/462

atingeau cu toţii sicriul în loc să-l atingă pe el, căci nimeni nu vrea să atingă morţii.

Mama și tatăl lui Gus stăteau în picioare lângă

sicriu, îmbrăţișându-i pe toţi care treceau, dar, când m-au văzut, mi-au zâmbit și au venit cu pași târșiţi spre mine. M-am ridicat și l-am îmbrăţișat mai întâi pe tatăl lui, apoi pe mama sa, care m-a strâns cam tare, așa cum obișnuia s-o facă și Gus, comprimându-mi omoplaţii. Amândoi arătau îm-bătrâniţi — cu ochii afundaţi în orbite, cu pielea atârnându-le pe feţele epuizate. Și ei ajunseseră la capătul unei curse cu obstacole.

— Te iubea atât de mult, mi-a spus mama lui Gus. Chiar te iubea. Nu era… n-a fost o dragoste de licean, a adăugat ea, ca și când eu n-aș fi știut asta.

— Și pe voi v-a iubit la fel de mult, am spus în șoaptă.

E greu de explicat, dar să vorbesc cu ei aveam senzaţia că sunt înjunghiată și înjunghii.

— Îmi pare rău, am spus.

Apoi, părinţii lui au vorbit cu părinţii mei —

conversaţia toată numai dat din cap și buze strânse.

394/462

M-am uitat la coșciug și am văzut că nu era nimeni în preajma lui, așa că m-am decis să mă duc acolo.

Mi-am scos tubul de oxigen din nări și l-am ridicat deasupra capului, dându-i-l tatei. Voiam să fim numai eu și el. Mi-am luat manșonul și am pornit pe culoarul improvizat printre două șiruri de scaune.

Drumul mi s-a părut lung, dar le spuneam întruna plămânilor mei să tacă, sunt puternici, că

puteau să facă asta. Apropiindu-mă, l-am văzut: părul îi era pieptănat lins, spre stânga, într-un mod care l-ar fi oripilat, iar faţa îi era cosmetizată. Dar era în continuare Gus. Înaltul, zveltul, frumosul meu Gus.

Am vrut să mă îmbrac cu rochiţa neagră pe care mi-o cumpărasem pentru cea de-a cincispreze-cea aniversare, rochia mea de moarte, dar nu-mi mai venea, așa că m-am îmbrăcat cu o rochie neagră, simplă, până la genunchi. Augustus era îmbrăcat cu același costum cu revere înguste pe care îl purtase la Oranjee.

395/462

Îngenunchind, mi-am dat seama că îi închiseseră ochii — sigur că așa făcuseră — și că

n-aveam să-i mai văd vreodată ochii lui albaștri.

— Te iubesc la timpul prezent, i-am șoptit, apoi am pus mâna pe mijlocul pieptului său și i-am spus: E bine, Gus. E bine. Chiar este. E bine, m-auzi?

N-aveam — și nici n-am — convingerea că