— Avem timp? l-am întrebat.
Mi-a zâmbit trist.
— Măcar de-am avea.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
A dat din cap în direcţia hotelului.
Am mers în tăcere, Augustus cu o jumătate de pas înaintea mea. Mi-era prea teamă să întreb dacă
aveam vreun motiv să-mi fie frică.
Prin urmare, există chestia asta care se cheamă
Piramida lui Maslow. Practic, Abraham Maslow a devenit celebru pentru teoria sa conform căreia anumite nevoi sau trebuinţe cer să fie satisfăcute înainte să ai alte nevoi sau trebuinţe. Odată
313/462
satisfăcute nevoile legate de mâncare și apă, treci la următorul set de nevoi, cele legate de siguranţă, apoi la următorul și la cel care urmează, dar lucrul cel mai important, după Maslow, este că până ce trebuinţele tale fiziologice nu sunt satisfăcute, nici măcar nu te poţi îngrijora în legătură cu neces-ităţile referitoare la siguranţă sau cu trebuinţele sociale, ca să nu mai vorbim de nevoile de transcend-enţă, momentul când începi, de exemplu, să pro-duci artă sau să te gândești la moralitate sau la fizică cuantică și altele de genul acesta. Arată cam așa:
314/462
Conform lui Maslow, eu eram blocată la nivelul al doilea al piramidei, incapabilă să mă simt în siguranţă din pricina sănătăţii mele și, prin urmare, incapabilă să tind către iubire și respect și artă și orice altceva, ceea ce, cu siguranţă, este o aiureală
de primă mână: nevoia imperioasă de a face artă
sau de a contempla filosofia nu dispare când ești bolnav. Aceste trebuinţe doar devin transfigurate de boală.
Piramida lui Maslow părea să indice în mod implicit că eram mai puţin umană decât alţi
315/462
oameni, iar cei mai mulţi dintre oameni aparent erau de acord cu el. Dar nu și Augustus. Mereu am crezut că el m-ar putea iubi deoarece și el fusese cândva bolnav. Numai că atunci mi-a trecut prin minte că el încă ar fi putut să fie.
Am ajuns în camera mea, Kierkegaard. M-am așezat pe pat, așteptând ca el să mi se alăture, dar el se așezase pe scaunul tapiţat cu un model în linii șerpuite. Scaunul acela. Cât de vechi să fi fost?
Cincizeci de ani?
Am simţit cum nodul din gât mi se mărea în timp ce-l priveam scoţându-și o ţigară din pachet și vârându-și-o între buze. S-a lăsat pe spate și a oftat.
— Chiar înainte ca tu să ajungi la terapie intensivă, am simţit durerea asta în șold.
— Nu! i-am spus.
Mă cuprindea panica, mă îneca. El a aprobat din cap.
— Așa că m-am dus să fac o tomografie cu emisie de pozitroni.
S-a oprit. Și-a scos brusc ţigara din gură și și-a încleștat dinţii.
316/462
Îmi dedicasem o mare parte din viaţă încer-cării de a nu plânge în faţa oamenilor care mă iu-beau, astfel încât știam ce făcea Augustus. Îţi în-cleștezi dinţii. Te uiţi în sus. Îţi spui că dacă ei te văd plângând, asta le va face rău, iar tu nu vei fi nimic altceva decât o Tristeţe în vieţile lor și nu trebuie să devii doar o tristeţe, așa încât nu vei plânge și îţi vei spune în sinea ta toate astea în timp ce vei privi tavanul, apoi vei înghiţi, cu toate că
faringele tău refuză să se închidă și te vei uita la persoana care te iubește și îi vei zâmbi.
El și-a arborat zâmbetul lui nătâng, apoi mi-a spus:
— Luminam ca un pom de Crăciun, Hazel Grace. Conturul pieptului, al șoldului stâng, ficatul, pretutindeni.
Pretutindeni. Cuvântul a atârnat o vreme în aer. Amândoi știam ce însemna. M-am ridicat, trăgându-mi atât trupul, cât și căruciorul peste covorul care era mai bătrân decât va fi Augustus vreodată și am îngenuncheat la picioarele lui, punându-mi capul pe genunchii lui și cuprinzându-l pe după talie.
317/462
El m-a mângâiat pe păr.
— Îmi pare atât de rău, mi-a șoptit. Îmi pare rău că nu ţi-am spus, mi-a zis cu o voce calmă.
Probabil că mama ta știe. Felul în care m-a privit.
Probabil că i-a spus mama mea sau ceva de genul ăsta. Ar fi trebuit să-ţi spun. A fost prostesc.
Egoist.
Știam de ce nu-mi spusese nimic, desigur: din același motiv pentru care nu voisem ca el să mă
