mă putea auzi. M-am aplecat și l-am sărutat.

— Bine, i-am spus. Bine.

Brusc, mi-am dat seama că ne priveau toţi oamenii aceia, că ultima dată când ne mai văzuseră

atâţia oameni sărutându-ne eram în Casa Anne Frank. Dar acolo, la drept vorbind, nu mai eram noi de văzut. Numai eu.

Am deschis manșonul, am vârât mâna și am scos un pachet cartonat de Camel Lights. Cu o mișcare rapidă, pe care speram să n-o fi văzut nimeni din spate, i l-am strecurat în spaţiul dintre el și capitonajul plușat, argintiu, al sicriului.

— Poţi să le aprinzi, i-am șoptit. Nu mă

deranjează.

396/462

În timp ce vorbeam cu el, mama și cu tata mi-au mutat tubul pe rândul al doilea, astfel încât să

nu fiu nevoită să merg mult. Când m-am așezat, tata mi-a dat un șerveţel. Mi-am suflat nasul, mi-am petrecut tuburile pe după urechi și mi-am vârât bobiţele înapoi în nări.

Am crezut că aveam să intrăm în sanctuarul propriu-zius pentru slujbă, dar totul s-a desfășurat în acea mică încăpere laterală — Pur și Simplu în Inima lui Iisus, așa cred, partea din cruce pe care fusese ţintuit. Un preot a venit și s-a așezat lângă

sicriu, aproape de parcă sicriul ar fi fost un amvon sau ceva, și a vorbit puţin despre cum Augustus a dus o luptă curajoasă și despre cum eroismul lui în faţa bolii era o inspiraţie pentru noi toţi, iar eu eram deja enervată la culme, când acesta a spus:

— În rai, Augustus va fi în cele din urmă vin-decat și întreg.

A sugerat că el fusese mai puţin întreg decât alţi oameni din pricina faptului că avea un singur picior, iar eu nu prea reușeam să-mi reprim oftatul de dezgust. Tata m-a prins de deasupra genunchiului și mi-a aruncat o privire dezaprobatoare, dar

397/462

de undeva din spatele meu, cineva mi-a murmurat aproape imperceptibil la ureche:

— Ce morman de balegă de cal, nu, puștoaico?

M-am răsucit.

Peter Van Houten era îmbrăcat într-un costum alb de in, croit să-i acopere rotunjimea, cu o cămașă albastră și o cravată verde. Arăta de parcă

era

îmbrăcat

pentru

colonizarea

Republicii

Panama, nu pentru o înmormântare. Preotul a spus:

— Să ne rugăm!

Și, în timp ce toată lumea își plecase capetele, eu n-am putut decât să mă zgâiesc la priveliștea oferită de Peter Van Houte. După o clipă a spus:

— Trebuie să ne prefacem că ne rugăm, și și-a plecat capul.

Am încercat să uit de el și să mă rog pentru Augustus. Mi-am făcut o datorie din a-l asculta pe preot și de a nu privi în spate.

Preotul l-a chemat pe Isaac, care era mult mai serios decât fusese la prefuneralii.

— Augustus Waters a fost primarul Orașului Secret al Cancervaniei și el este de neînlocuit, a

398/462

început Isaac. Alţi oameni vor putea să vă spună

povestiri amuzante despre Gus, căci el a fost un tip vesel, dar mie daţi-mi voie să vă spun una serioasă.

La o zi după ce mi s-a extirpat ochiul, Gus a apărut la spital. Eu eram orb și aveam inima zdrobită și nu voiam să fac nimic, iar Gus a dat buzna în camera mea și a ţipat: „Am vești minunate!“ Iar eu am zis ceva de genul: „Nu vreau să aud vești minunate în clipa asta.“ Iar Gus mi-a zis: „Astea sunt vești minunate pe care ai să vrei să le auzi“, și eu l-am întrebat: „Bine, care sunt?“ Iar el a spus: „Tu ai să

trăiești o viaţă bună și lungă și plină de momente măreţe și îngrozitoare pe care nici măcar nu ţi le poţi acum imagina!“

Isaac n-a mai putut continua sau poate asta era tot ce scrisese.

După ce un prieten din liceu a spus niște istori-oare despre considerabilele talente la baschet ale lui Gus și nenumăratele lui calităţi de coechipier, preotul a zis:

— Vom asculta acum câteva cuvinte din partea prietenei speciale a lui Augustus, Hazel.

399/462

Prietenă specială? S-au auzit niște chicoteli în public, astfel încât mi-am imaginat că era mai sigur pentru mine să încep prin a-i spune preotului:

— Am fost iubita lui.

Asta a stârnit un hohot de râs. Apoi am început să citesc din cuvântarea pe care o scrisesem.

— În casa lui Gus este un citat grozav, unul pe care amândoi l-am găsit foarte mângâietor: „Fără

durere, n-am putea cunoaște bucuria“.

Am continuat să perorez despre aiurelile de Încurajări în timp ce părinţii lui Gus, braţ la braţ, s-au îmbrăţișat, dând aprobator din cap la fiecare cuvânt. Funeraliile, am decis eu, sunt pentru cei vii.

După ce a vorbit Julie, sora lui, slujba s-a terminat cu o rugăciune pentru uniunea lui Gus cu Dumnezeu, iar eu m-am gândit la ce-mi spusese el atunci, la Oranjee, că el nu credea în conace și harfe, dar credea în Ceva cu C mare, iar eu am încercat să mi-l imaginez pe el Undeva cu U mare așa după cum ne rugam, însă chiar și atunci nu prea reușeam să mă conving pe mine însămi că el și cu mine vom fi din nou împreună. Deja cunoșteam prea mulţi oameni morţi. Știam că timpul

400/462

va trece diferit pentru mine, altfel decât va trece pentru el — că eu, asemenea tuturor celor din acea încăpere, voi continua să acumulez iubiri și pier-deri, în timp ce el n-avea s-o mai facă. Și pentru mine, aceea era tragedia finală și cu adevărat de nesuportat: la fel ca toţi morţii fără număr, o dată

pentru totdeauna, el retrogradase de la bântuit la bântuitor.