Nu sunt matematician, însă asta o știu: între 0 și 1

există numere infinite. Există o,1 și 0,12 și 0,112 și o colecţie infinită de alte numere. Desigur, există

un set infinit mai mare de numere între 0 și 2, sau între 0 și un milion. Unele infinităţi sunt mai mari decât alte infinităţi. Așa ne-a învăţat un scriitor pe care l-am plăcut cândva. Există zile, multe dintre ele, când îmi displace mărimea setului meu nemăr-ginit. Vreau mai multe numere decât voi căpăta probabil și, Doamne, vreau mai multe numere pentru Augustus Waters decât a primit. Însă Gus, iubirea mea, nu-ţi pot spune cât de recunoscătoare sunt pentru mica noastră infinitate. N-aș schimba-o pentru nimic în lume. Tu mi-ai oferit o veșnicie în interiorul zilelor numărate și pentru asta îţi sunt recunoscătoare.

Capitolul douăzeci și unu Augustus Waters a murit la opt zile după pre-funeraliile sale, la Spitalul Memorial, la terapie intensivă, când cancerul care era făcut din el i-a oprit, în cele din urmă, inima, care era și ea făcută

tot din el.

Era cu mama și cu tatăl său și cu surorile lui.

Mama lui m-a sunat la 3:30 dimineaţă. Știusem, desigur, că avea să se ducă. Vorbisem cu tatăl lui înainte să merg la culcare, iar el îmi spusese:

— S-ar putea să se întâmple la noapte.

Însă, chiar și așa, când am luat telefonul de pe noptieră și am văzut că mă apela Mama lui Gus, în

384/462

mine totul s-a prăbușit. La capătul celălalt al firului ea plângea și mi-a spus că îi părea rău și eu i-am spus că și mie îmi părea rău, iar ea mi-a spus că

fusese inconștient cu vreo două ore înainte să

moară.

Atunci au intrat părinţii mei, care se uitau în-trebători, iar eu am dat din cap, iar ei s-au sprijinit unul de celălalt, simţind, sunt convinsă, teroarea care avea, în timp, să-i cuprindă în mod direct.

L-am sunat pe Isaac, care a blestemat viaţa și universul și pe Dumnezeu Însuși și care a întrebat unde sunt afurisitele de trofee să le spargi atunci când ai nevoie de ele, apoi mi-am dat seama că nu mai aveam pe cine să sun, ceea ce era lucrul cel mai trist. Unica persoană cu care aș fi vrut să

vorbesc despre moartea lui Augustus Waters era Augustus Waters.

Părinţii mei au rămas în camera mea o veșnicie, până s-a făcut dimineaţă și, în final, tata a spus:

— Vrei să fii singură?

Iar eu am încuviinţat din cap și mama a spus:

— Suntem dincolo de ușă.

385/462

Iar eu am gândit: Nu mă îndoiesc.

Era de nesuportat. Toată tărășenia. Fiecare secundă era mai rea decât precedenta. Mă tot gândeam să-l sun, întrebându-mă ce avea să se întâmple, dacă mi-ar fi răspuns cineva. În ultimele săptămâni, fusesem reduși la a ne petrece timpul împreună în aducere-aminte, dar asta nu era nimic: plăcerea de a-mi aminti îmi fusese luată, căci nu mai era nimeni cu care să-mi fi amintit. Aveam senzaţia că a-mi fi pierdut partenerul de aducere-aminte însemna pierderea memoriei înseși, de parcă lucrurile pe care le făcuserăm erau mai puţin reale și importante decât fuseseră cu câteva ore în urmă.

* * *

Când ajungi la Urgenţe, unul dintre lucrurile despre care te întreabă este cum îţi evaluezi durerea pe o scară de la unu la zece și de aici trag concluzia ce medicamente să folosească și cât de repede s-o facă. Mi se pusese această întrebare de sute de ori în decursul anilor și îmi amintesc că o dată, mai pe la început, când n-am putut să-mi recapăt respiraţia și aveam senzaţia că-mi luase

386/462

pieptul foc, flăcările lingând interiorul coastelor mele, luptând să găsească o cale pentru a-mi arde tot corpul, părinţii m-au dus la Urgenţe. O asistentă

m-a întrebat despre durere, iar eu nu puteam nici măcar să vorbesc, așa că am ridicat nouă degete.

Mai târziu, după ce mi-au dat ceva, asistenta a intrat și mă mângâia pe mână în timp ce-mi lua tensiunea și m-a întrebat:

— Știi cum de mi-am dat seama că ești o luptătoare? I-ai spus unui zece nouă.

Dar nu fusese chiar așa. Îi spusesem nouă

deoarece voiam să-mi economisesc zecele. Și iată-l, marele și groaznicul zece, lovindu-mă iar și iar în timp ce stăteam întinsă pe pat, liniștită și singură, privind lung tavanul, valurile izbindu-mă de stânci, apoi trăgându-mă înapoi în mare ca să poată să mă

arunce din nou pe stânca tăioasă, lăsându-mă să

plutesc cu faţa în sus pe apă, neînecată.

În cele din urmă, l-am sunat. Telefonul lui a sunat de cinci ori, apoi a intrat căsuţa vocală. „Aţi ajuns în căsuţa vocală a lui Augustus Waters“, așa spunea vocea răgușită de care mă îndrăgostisem.

„Lăsaţi un mesaj.“ S-a auzit un bip. Aerul inert de

387/462

la capătul firului era atât de înfiorător! Aș fi vrut să

mă întorc cu el în acel secret spaţiu post-terestru pe care îl vizitam atunci când vorbeam le telefon. Am așteptat acea trăire, dar ea n-a venit niciodată: aerul inert de la capătul firului nu era nicio alinare și, în cele din urmă, am închis.

Mi-am scos laptopul de sub pat și l-am pornit și m-am dus la pagina lui, unde condoleanţele curgeau deja gârlă. Cea mai recentă suna așa: Te iubesc, frate. Ne vedem pe lumea cealaltă.

… Scrisă de către cineva de care nu auzisem niciodată. De fapt, aproape toate postările, care apăreau la fel de repede precum le citeam, erau scrise de oameni pe care nu-i cunoscusem și despre care el nu-mi vorbise niciodată, oameni care îi preamăreau diferitele-i virtuţi acum că era mort, cu toate că știam cu certitudine că ei nu-l văzuseră

luni în șir și nu făcuseră niciun efort să-l viziteze.

M-am întrebat dacă și peretele meu avea să arate ca acesta, dacă aveam să mor sau dacă aveam să

termin școala și să trăiesc destul timp cât să scap de amintirea mea pe scară largă.

Am continuat să citesc.

388/462

Frate, mi-e deja dor de tine.

Te iubesc, Augustus. Dumnezeu să te binecuvânteze și să te ţină în paza Lui.

Uriașule, vei trăi veșnic în inimile noastre.

(Asta, în mod deosebit, m-a enervat, căci sugera imortalitatea celui rămas în viaţă: vei trăi veșnic în amintirea mea, căci eu voi trăi veșnic! ACUM