Am fost nevoiţi să parcăm la o stradă distanţă
de Casa Anne Frank și, în timp ce Lidewij stătea la coadă la bilete, eu m-am așezat jos, cu spatele rezemat
de
un
copăcel,
uitându-mă
la
ambarcaţiunile-case amarate pe canalul Prinsen-gracht. Augustus stătea în picioare, deasupra mea, descriind cercuri largi cu căruciorul meu pentru oxigen, privind pur și simplu roţile care se în-vârteau. Voiam să se așeze alături de mine, dar știam că era dificil pentru el să stea jos și chiar și mai greu să stea în picioare, cu spatele drept.
— Ești bine? m-a întrebat el, uitându-se în jos la mine.
292/462
Am ridicat din umeri și am întins mâna spre gamba lui. Era piciorul fals, dar m-am ţinut de acesta. El s-a uitat la mine.
— Voiam…, am început eu.
— Știu, mi-a zis el. Se pare că lumea nu este o fabrică de îndeplinit dorinţe.
Asta m-a făcut să zâmbesc puţin. Lidewij s-a întors cu biletele, dar avea gura strânsă de îngrijorare.
— Nu există lift, a spus ea. Îmi pare foarte, foarte rău.
— E în regulă, i-am zis.
— Ba nu, sunt multe trepte, a spus ea. Trepte abrupte.
— E în regulă, am repetat.
Augustus a dat să spună ceva, dar l-am întrerupt.
— E OK. Pot s-o fac.
Am început dintr-o încăpere cu un film despre evreii din Olanda, despre invazia nazistă și despre familia Frank. Apoi am urcat în casa de pe canal, unde Otto Frank își avea afacerea. Treptele erau abrupte, atât pentru mine, cât și pentru Augustus,
293/462
dar eu mă simţeam puternică. Curând, mă zgâiam la faimoasa bibliotecă care îi ascunsese pe Anne Frank, familia ei și încă alţi patru. Biblioteca era pe jumătate deschisă, iar în spatele ei se găsea un șir și mai abrupt de trepte, pe care încăpea numai o persoană. În jurul nostru mai erau și alţi vizitatori, iar eu nu voiam să întrerup procesiunea, dar Lidewij a spus:
— Dacă aţi vrea să aveţi puţină răbdare, vă
rog, iar eu am început să urc, Lidewij în spatele meu ducând căruciorul, iar Gus în urma ei.
Erau paisprezece trepte. M-am tot gândit la oamenii din spatele meu — erau, în cea mai mare parte, adulţi, vorbind o multitudine de limbi — și simţindu-mă jenată sau, mă rog, simţindu-mă ca o stafie care și bântuie, dar și alină, însă, în cele din urmă, am reușit, apoi am ajuns într-o încăpere goală, ciudată, m-am rezemat de perete, creierul meu spunându-le plămânilor mei: E în regulă, e în regulă, calmaţi-vă, e în regulă, iar plămânii spunându-i creierului meu: O, Doamne, murim aici. Nici nu l-am văzut pe Augustus venind sus,
294/462
dar a venit și și-a șters fruntea cu dosul mâinii, un fel de pfui!, și mi-a zis:
— Ești o campioană.
După câteva minute de rezemat zidul, am reușit să ajung în camera următoare, pe care Anne o împărţise cu dentistul Fritz Pfeffer. Era micuţă, fără nicio mobilă. Nici n-ai fi zis că cineva locuise acolo, exceptând pozele pe care le lipise Anne pe pereţi, luate din reviste și din ziare și care încă erau acolo.
O altă scară ducea spre încăperea unde locuise familia Pel, aceasta și mai abruptă decât precedenta și având optsprezece trepte — părea o scară cu trepte mobile.
— Să ne întoarcem, a spus Gus din spatele meu.
— Sunt bine, i-am răspuns în șoaptă.
Sună prostește, dar mă tot gândeam că i-o dat-oram ei — Annei Frank, vreau să spun — deoarece ea murise, iar eu nu, deoarece ea stătuse tăcută și ţinuse storurile trase și făcuse totul bine și tot murise, așa că trebuia să urc și să văd restul lumii în
295/462
care trăise în toţi acei ani, înainte să fi venit cei de la Gestapo.
Am început să urc treptele, târându-mă pe ele așa cum ar fi făcut-o un copil, lent la început, ca să
pot respira, dar apoi mai iute, căci știam că nu puteam să respir și voiam să ajung până sus înainte ca totul să cedeze. Întunericul îmi acapara treptat câmpul vizual pe măsură ce eu mă forţam să urc, optsprezece trepte, abrupte ca dracu’. În cele din urmă, m-am căţărat mai mult oarbă și îngreţoșată, mușchii braţelor și picioarelor ţipând după oxigen.
Pe peretele de deasupra mea se afla o casetă goală, din sticlă, și m-am holbat prin ea la tavan, încercând să nu leșin.
Lidewij s-a ghemuit lângă mine, zicând:
