Se auzeau sirenele.

— Bine, mi-a spus.

Își pierdea cunoștinţa.

— Gus, trebuie să-mi promiţi că n-ai să mai încerci asta iar. Îţi iau eu ţigări, bine?

S-a uitat la mine. Ochii i se rostogoleau în cap.

— Trebuie să-mi promiţi.

A dat puţin din cap a aprobare, apoi a închis ochii, capul legănându-i-se ușor.

— Gus! l-am strigat eu. Nu mă părăsi!

— Citește-mi ceva, mi-a spus în timp ce blestemata de ambulanţă a trecut cu vuiet pe lângă

noi. Așa că, în timp ce așteptam ca ei să se întoarcă

și să ne găsească, i-am recitat singura poezie care mi-a venit în minte, Roaba Roșie de William Car-los Williams.

atâta depinde

de

o roșie

roabă

sclipind de stropii

de ploaie

364/462

lângă găinile

albe.

Williams fusese doctor. Mi se părea că ar fi poezia unui doctor. Poezia se terminase, dar ambu-lanţa continua să se îndepărteze de noi, așa că am continuat s-o scriu.

* * *

Și atât de mult depinde, i-am spus lui Augustus, de un cer albastru sfâșiat de ramurile unui copac de deasupra. Atât de mult depinde de tubul transparent al gastrostomei erupând din intestinele unui băiat cu buzele vinete. Atât de mult depinde de acest observator al universului.

Pe jumătate conștient, mi-a aruncat o privire și a bâiguit:

— Și mai spui că nu scrii poezie.

Capitolul nouăsprezece A ieșit din spital câteva zile mai târziu, jefuit în sfârșit și irevocabil de ambiţiile sale. Era nevoie de și mai multe medicamente pentru a-i combate durerile. S-a mutat de tot sus, într-un pat de spital, lângă fereastra camerei de zi.

Acelea au fost zilele de pijama și de barbă nerasă, de bâiguieli și de solicitări, el mulţumindu-le întruna tuturor pentru tot ce făceau în numele lui.

Într-o după-amiază, a arătat vag spre un coș cu rufe aflat într-un colţ al camerei și m-a întrebat:

— Ce e ăsta?

— Coșul de rufe?

366/462

— Nu, lângă el.

— Nu văd nimic lângă el.

— E ultimul meu petic de demnitate. E foarte mic.

* * *

Ziua următoare, am intrat singură în casă.

Părinţii lui nu voiau să mai sun la ușă, deoarece l-aș fi putut trezi. Sosiseră și surorile lui cu soţii lor bancheri și cu trei copii, băieţi toţi, care au venit alergând la mine, cântându-mi: Cine ești tu cine ești tu cine ești tu, alergând în cercuri pe holul de la intrare ca și cum capacitatea pulmonară ar fi fost o resursă inepuizabilă. Le mai întâlnisem pe surorile lui, dar nu și pe copiii lor și pe taţii acestora.

— Eu sunt Hazel, le-am spus.

— Gus are o iubită, a zis unul dintre puști.

— Sunt la curent cu faptul că Gus are o iubită, le-am spus.

— Ea are sâni, a zis altul.

— Chiar așa?

— De ce ai aia? m-a întrebat primul, arătând spre căruciorul meu cu oxigen.

— Mă ajută să respir, i-am spus. Gus e treaz?

367/462

— Nu, doarme.

— E pe moarte, a spus altul.

— E pe moarte, a confirmat al treilea, brusc cuprins de seriozitate.

A tăcut preţ de o clipă, iar eu mă întrebam ce ar fi trebuit să-i spun, dar atunci, unul dintre ei l-a lovit cu piciorul pe un altul și au luat-o cu toţii la goană, căzând unul peste celălalt într-o grămadă

care a migrat spre bucătărie.