Nu i-am spus nimic. Aproape că voiam să uite că eram acolo, așa cred, și speram că nu-și mai amintea că-l găsisem pe băiatul pe care îl iubeam cu minţile rătăcite și zăcând într-o băltoacă de ur-ină proprie. Speram că avea să se uite la mine și să

întrebe: „A, Hazel Grace, cum ai ajuns aici?“

Dar, din nefericire, și-a amintit.

— Cu fiecare minut care trece, dezvolt o apreciere mai profundă pentru cuvântul mortificat, a spus el într-un final.

— Și eu am făcut în pat, Gus, crede-mă. Nu-i mare scofală.

— Obișnuiai, mi-a spus, apoi a inspirat adânc, să-mi spui Augustus.

— Știi, a continuat după un timp, e o chestie copilărească,

însă

mereu

m-am

gândit

că

355/462

necrologul meu va fi în toate ziarele, că voi avea o poveste care să merite să fie spusă. Întotdeauna am avut o bănuială ascunsă că aș fi special.

— Ești, i-am spus.

— Înţelegi tu ce vreau să spun, mi-a zis el.

Înţelegeam ce voia să spună. Numai că nu eram de acord.

— Nu-mi pasă dacă New York Times scrie un necrolog pentru mine. Vreau ca tu să scrii unul pentru mine, i-am spus. Spui că nu ești special deoarece lumea nu te cunoaște, dar asta e o insultă

la adresa mea. Eu te cunosc.

— Nu cred că o să reușesc să-ţi scriu necrologul, a zis el, în loc de scuze.

Eram așa de frustrată din pricina lui!

— Vreau să fiu destul pentru tine, dar nu pot niciodată să fiu. Asta poate să nu fie niciodată destul pentru tine. Însă asta e tot ce primești. Mă

primești pe mine, familia ta și lumea asta. Asta e viaţa ta. Îmi pare rău dacă e aiurea. Dar n-ai să fii primul bărbat de pe Marte și n-ai să fii un star în NBA și n-ai să vânezi naziști. Vreau să spun, uită-te la tine, Gus.

356/462

El n-a răspuns.

— Nu vreau să…, am început eu.

— O, ba ai vrut, m-a întrerupt el.

Am început să-i cer scuze, iar el a zis:

— Ba nu, eu te rog să mă ierţi. Ai dreptate.

Hai să jucăm!

Așa că am jucat.

Capitolul optsprezece M-am trezit pe o melodie a formaţiei The Hectic Glow cântată de mobilul meu. Preferata lui Gus. Asta însemna că mă suna el — sau suna cineva de pe mobilul lui. Am aruncat o privire la ceasul deșteptător: 2:35 a.m. S-a dus, m-am gândit, în timp ce înlăuntrul meu totul se prăbușea.

De-abia am reușit să îngaim un „Alo?“

Mă așteptam la sunetul vocii anihilate a unuia dintre părinţii lui.

— Hazel Grace, a pronunţat Augustus slab.

— O, slavă Domnului că ești tu! Bună. Bună, te iubesc!

358/462

— Hazel Grace, sunt la benzinărie. Ceva e în neregulă. Trebuie să mă ajuţi.

— Poftim? Unde ești?

— Pe autostradă la Eighty-sixth și Ditch. Am făcut ceva greșit cu gastrostoma și nu-mi dau seama și…

— Sun la urgenţe, i-am spus.

— Nu nu nu nu, ei or să mă ducă la spital.

Hazel, ascultă-mă. Nu suna la urgenţe și nici pe părinţii mei, nu te voi ierta niciodată, te rog vino vino și repară-mi afurisita de gastrostomă. Eu sunt doar, o, Doamne, e cel mai tâmpit lucru. Nu vreau ca părinţii mei să știe că am plecat. Te rog! Am medicamentele cu mine; nu reușesc să le introduc.

Te rog!

Plângea. Nu-l mai auzisem suspinând în halul ăsta dacât o singură dată — atunci, în faţa casei, înainte de plecarea la Amsterdam.

— Bine, i-am spus. Plec acum.

Mi-am scos ventilatorul mecanic și mi-am conectat tubul de oxigen, l-am pus în cărucior, m-am încălţat cu tenișii care se asortau cu pantalonii mei roz de pijama și cu tricoul cu baschetbalistul

359/462

Butler, care iniţial fusese al lui Gus. Am înșfăcat cheile din sertarul de la mobila de bucătărie, unde le ţinea mama, și le-am scris un bileţel, în caz că se trezeau cât eram plecată.

Am plecat să văd ce face Gus. Este important.