— Prin urmare, Zenon este cel mai bine cunoscut pentru paradoxul său cu ţestoasa. Să ne în-chipuim că sunteţi la o întrecere cu o ţestoasă.
Ţestoasa are un avans de zece metri. În răstimpul necesar ca voi să parcurgeţi acei zece metri, ţestoasa s-a mai deplasat probabil încă un metru.
Apoi, în timpul care vă trebuie să acoperiţi acea distanţă, ţestoasa ajunge puţin mai departe și tot așa la nesfârșit. Sunteţi mai iuţi decât o ţestoasă, dar nu puteţi niciodată s-o ajungeţi din urmă; nu puteţi decât să-i reduceţi avansul. Desigur, puteţi trece de ţestoasă fără să contemplaţi mecanica im-plicată, dar întrebarea referitoare la cum puteţi face asta se dovedește a fi incredibil de complicată și nimeni n-a rezolvat-o cu adevărat până ce Cantor ne-a arătat că unele infinităţi sunt mai mari decât alte infinităţi.
— Ăăă..., a fost tot ce-am reușit să spun.
280/462
— Presupun că asta răspunde întrebărilor voastre, a zis el încrezător, apoi a sorbit generos din pahar.
— Nu tocmai, i-am spus. Noi ne întrebam, după sfârșitul cărţii O durere supremă…
— Dezaprob totul din acel roman putred, a spus Van Houten, întrerupându-mă.
— Ba nu, i-am spus.
— Poftim?
— Nu, așa ceva nu se poate accepta, i-am spus. Înţeleg că povestea se termină în mijlocul naraţiunii deoarece Anna moare sau ajunge mult prea bolnavă pentru a continua, dar aţi zis că ne veţi spune ce i se întâmplă fiecăruia și acesta este motivul pentru care suntem aici, iar noi, eu, am nevoie să-mi spuneţi.
Van Houten a oftat. După încă un pahar, a spus:
— Prea bine. A cui poveste o căutaţi?
— A mamei Annei, a Olandezului-cu-Lalele, a Hamsterului Sisif, vreau să spun, doar ce li se întâmplă fiecăruia.
281/462
Van Houten a închis ochii și și-a umflat obrajii atunci când a expirat, apoi s-a uitat la bârnele apar-ente care traversau tavanul.
— Hamsterul, a zis el după o vreme. Hamsterul ajunge să fie adoptat de către Christine —
care era una dintre prietenele Annei de dinainte de boală.
Asta are logică. Christine și Anna s-au jucat cu Sisif în câteva scene.
— El este adoptat de către Christine și trăiește încă doi ani după sfârșitul romanului și moare fericit în somnul lui de hamster.
Acum, chiar că ajungeam undeva.
— Grozav, i-am spus. Grozav. Bine, așadar, Olandezul-cu-Lalele. Este un fost pușcăriaș? Se căsătorește cu mama Annei?
Van Houten continua să privească fix bârnele tavanului. A băut din pahar, care era din nou aproape gol.
— Lidewij, nu pot s-o fac. Nu pot. Nu pot.
Și-a coborât privirea la nivelul privirii mele.
— Nimic nu i se întâmplă Olandezului-cu-Lalele. Nu este un fost pușcăriaș și nici un
282/462
pușcăriaș; el e Dumnezeu. El este o reprezentare metaforică evidentă și lipsită de ambiguitate a lui Dumnezeu și a întreba ce i se întâmplă lui este echivalent intelectual cu a întreba ce li se întâmplă
ochilor fără trup ai doctorului T.J. Eckleburg din Gatsby. Dacă el și mama Annei se căsătoresc?
Vorbim despre un roman, dragă copilă, nu despre vreo întreprindere istorică.
— Da, bine, dar cu siguranţă că trebuie să vă
fi gândit ce li se întâmplă, ca personaje, vreau să
spun, adică independent de sensurile metaforice sau ce-or mai fi ele.
— Ei sunt ficţiuni, a replicat el, bătând din nou în pahar. Nu li se întâmplă nimic.
— Aţi zis că îmi veţi spune, am insistat eu.
Mi-am amintit să fiu categorică. Voiam să-i menţin atenţia la întrebările mele.
— Poate, dar aveam impresia greșită că nu eraţi capabili să întreprindeţi un voiaj transatlantic.
Încercam… să vă ofer o mângâiere, așa cred, dar ar fi trebuit să am destulă minte încât să nu fi încercat. Totuși, ca să fiu cât se poate de sincer, această
idee copilărească cum că autorul ar avea o
283/462
