Iertaţi-mă.

Vă iubesc,

H.

Parcurgând cei câţiva kilometri până la benzinărie, m-am trezit suficient încât să mă întreb de ce plecase Gus de acasă în toiul nopţii. Poate că

halucinase sau poate că fanteziile lui chinuitoare îl învinseseră.

Am accelerat pe Ditch Road trecând în viteză

de luminile galbene pâlpâitoare, gonind, în parte pentru a ajunge la el și în parte în speranţa că vreun poliţai avea să mă tragă pe dreapta pentru a-mi oferi astfel o scuză pentru a spune cuiva că iubitul meu aflat pe moarte era la o benzinărie cu o gastrostomă care nu funcţiona. Dar n-a apărut niciun poliţai care să ia hotărâri pentru mine.

Nu erau decât două mașini în parcare. Am oprit lângă a lui. Am deschis portiera. S-a aprins

360/462

lumina. Augustus stătea pe locul șoferului, plin de propria-i vomă, cu mâinile lipite de burtă acolo un-de intra gastrostoma.

— Bună, a murmurat el.

— O, Doamne, Augustus! Trebuie să mergem la spital.

— Te rog numai să te uiţi la ea.

Am icnit din pricina mirosului, dar m-am aplecat să-i inspectez locul de deasupra buricului unde tubul îi fusese inserat chirurgical. Pielea de pe abdomenul lui era fierbinte și de un roșu strălucitor.

— Gus, cred că ceva s-a infectat. Nu pot să repar asta. De ce ești aici? De ce nu ești acasă?

A vomat, fără ca măcar să aibă energia să-și întoarcă puţin capul ca să nu vomite pe genunchii lui.

— O, scumpule! i-am spus.

— Am vrut să-mi cumpăr un pachet de ţigări, a mormăit el. Mi-am pierdut pachetul. Sau mi l-au luat ei. Nu știu. Ei au spus că-mi iau altul, însă am vrut… s-o fac eu singur. Să fac singur un flecușteţ.

361/462

Se uita fix, drept înainte. În liniște, mi-am scos mobilul și am început să tastez 911.

— Iartă-mă, i-am spus.

— 911, ce urgenţă aveţi?

— Bună ziua, sunt pe autostradă la intersecţia Eighty-sixth cu Ditch și am nevoie de o ambulanţă.

Iubirea vieţii mele are o gastrostomă nefuncţională.

Și-a ridicat privirea spre mine. Era îngrozitor.

De-abia puteam să mă uit la el. Acel Augustus Waters al zâmbetelor strâmbe și al ţigărilor nefu-mate dispăruse, înlocuit de această fiinţă umilită

care stătea acolo, mai jos de mine.

— Asta e. Nici măcar să mai fumez nu mai pot.

— Gus, te iubesc.

— Unde este șansa mea de a fi Peter Van Houten-ul cuiva?

A lovit slab volanul, iar mașina a claxonat în timp ce el plângea. Și-a lăsat capul pe spate, privind în sus.

— Mă urăsc mă urăsc urăsc asta urăsc asta mă

dezgust pe mine însumi o urăsc o urăsc o urăsc că

m-a lăsat să mor naibii.

362/462

Conform convenţiilor genului literar, Augustus Waters și-a păstrat simţul umorului până la capăt, n-a șovăit nici măcar o clipă în curajul său, iar spiritul lui s-a înălţat aidoma unui vultur până

ce lumea însăși n-a mai putut să-i încapă în sufletul lui plin de voioșie.

Dar acesta era adevărul, un băiat demn de milă

care își dorea cu disperare să nu fie compătimit, ţipând și plângând, otrăvit de o gastrostomă in-fectată care îl ţinea în viaţă, dar nu suficient de viu.

I-am șters bărbia și i-am luat faţa între mâinile mele și am îngenuncheat pentru a putea să-i văd ochii, care îi erau încă vii.

— Îmi pare rău. Mi-aș dori să fie ca în filmul acela cu persanii și cu spartanii.

— Și eu la fel, mi-a spus el.

— Dar nu este, i-am zis.

— Știu, mi-a spus.

— Nu există tipi răi.

— Da.

— Nici măcar cancerul nu este tipul cel rău cu adevărat: cancerul vrea doar să trăiască.

— Da.

363/462

— Ești bine, i-am spus.