— Ăăă…, m-am bâlbâit eu.

— Te iubesc, mi-a zis el.

— Și eu pe tine, i-am răspuns.

Apoi convorbirea s-a întrerupt.

— Ăăă…, am spus. Trebuie să mă duc în seara asta la Grupul de Sprijin. Sesiune de urgenţă.

Mama a dat sonorul pe mut.

— E totul în regulă?

374/462

Preţ de o secundă am privit-o, cu sprâncenele ridicate.

— Presupun că e o întrebare retorică.

— Dar de ce să fie…

— Deoarece, pe bună dreptate, Gus are nevoie de mine. E în regulă. Pot să șofez.

Mi-am făcut de lucru cu ventilatorul mecanic, sperând că mama mă va ajuta să mi-l scot, dar n-a făcut-o.

— Hazel, a spus ea, tata și cu mine avem senzaţia că nu prea te mai vedem.

— Mai ales aceia dintre noi care muncesc toată ziua, a spus tata.

— El are nevoie de mine, am zis, reușind în cele din urmă să mă deconectez singură de la ventilatorul mecanic.

— Puștoaico, și noi avem nevoie de tine, a spus tata.

M-a luat de încheietura mâinii, de parcă aș fi fost un copil de doi ani gata să se repeadă în stradă, și m-a strâns cu putere.

— În cazul acesta, faceţi rost de o boală în fază terminală, tată, și o să stau mai mult pe acasă.

375/462

— Hazel! a protestat mama.

— Tu erai cea care nu voiai să fiu o persoană

căreia îi place să stea acasă, i-am spus eu.

Tata continua să mă ţină de mână.

— Iar acum, vrei ca el să moară și astfel eu să

mă întorc aici, lipită de locul ăsta, dându-ţi voie să

mă îngrijești așa cum am făcut-o mereu. Dar, mamă, nu-mi trebuie asta. N-am nevoie de tine așa cum am avut. Tu ești cea care trebuie să-și trăiască

viaţa.

— Hazel! a spus tata, strângând și mai tare.

Cere-i scuze mamei tale!

Încercam să-mi eliberez mâna, dar el nu voia să-mi dea drumul și nu reușeam să-mi pun canula cu o singură mână. Era enervant. Tot ce voiam era o Grevă De Adolescentă de modă veche, în care eu ieșeam cu pași apăsaţi din cameră și trânteam ușa de la dormitorul meu și dădeam drumul la The Hectic Glow și scriam furioasă un elogiu. Însă nu puteam, căci, la naiba, nu reușeam să respir.

— Canula, am scâncit eu, am nevoie de ea.

376/462

Tata mi-a dat imediat drumul și s-a precipitat să mă conecteze la oxigen. Vedeam vinovăţia din ochii lui, dar în continuare era furios.

— Hazel, cere-i scuze mamei!

— Bine, iartă-mă, te rog, lasă-mă să fac asta.

N-au spus nimic. Mama stătea pur și simplu așezată, cu braţele încrucișate și nici măcar nu se uita la mine. După o vreme, m-am ridicat și m-am dus în camera mea să scriu despre Augustus.

Atât mama, cât și tata au încercat de câteva ori să bată la ușă sau ceva, dar le-am spus că fac ceva important. Mi-a luat o veșnicie să-mi imaginez ce voiam să spun și, chiar și atunci, n-am fost prea fericită de rezultat. Înainte să termin, am văzut că

era 19:40, ceea ce însemna că aveam să întârzii dacă nu mă schimbam, așa că, în cele din urmă, eram îmbrăcată cu pantaloni bleu de pijama din bumbac, șlapi și tricoul lui Gus cu Butler.

Am ieșit din cameră și am încercat pur și simplu să trec de ei, dar tata a spus:

— Nu poţi pleca de acasă fără permisiune.

377/462

— O, Doamne, tată! El a vrut ca eu să-i scriu un elogiu, bine? Voi sta acasă în fiecare. Afurisită.

De. Zi. Începând de mâine, bine?

Asta le-a închis gura.

Mi-a trebuit tot drumul să mă liniștesc în legătură cu părinţii mei. Am tras în spatele bisericii și am parcat pe aleea semicirculară, lângă mașina lui Augustus. Ușa din spatele bisericii era ţinută

deschisă de o piatră de mărimea unui pumn.

Înăuntru, m-am gândit să cobor pe scări, dar m-am decis să aștept străvechiul ascensor care scârţâia.

Când ușile liftului s-au deschis, ajunsesem în încăperea Grupului de Sprijin, scaunele fiind aran-jate sub forma aceluiași cerc. Dar acum l-am văzut numai pe Gus într-un scaun cu rotile, îngrozitor de slab. Era așezat în centrul cercului, cu faţa spre mine. Așteptase ca ușile liftului să se deschidă.

— Hazel Grace, a spus el, arăţi răpitor.