— Ai ajuns în vârf, asta-i tot, iar eu am dat aprobator din cap.
Eram vag conștientă de adulţii din jurul nostru care se uitau la mine îngroziţi; de Lidewij care vorbea în liniște într-o limbă, apoi în alta și în alta di-verșilor vizitatori; de Augustus care stătea în picioare deasupra mea, cu mâna pe creștetul meu, mângâindu-mă pe păr.
296/462
După un timp, Lidewij și Augustus m-au ridicat în picioare și am văzut ce era protejat de ca-seta din sticlă: urmele de creion de pe tapetul de hârtie care marcau înălţimea tuturor copiilor, pe măsură ce crescuseră în acea anexă, în perioada în care locuiseră acolo, centimetru după centimetru, până ce nu mai aveau să crească deloc.
De acolo, am părăsit zona în care locuiseră cei din familia Frank, dar încă ne aflam în muzeu: un coridor lung, îngust, prezenta pozele fiecăruia dintre cei opt locuitori din anexă și descria cum și unde și în ce fel muriseră.
— Unicul membru al familiei care a supravieţuit războiului, ne-a spus Lidewij, referindu-se la tatăl Annei, Otto. Vocea îi era șoptită, de parcă
ne-am fi aflat în biserică.
— Dar el n-a supravieţuit unui război, nu chiar, a spus Augustus. A supravieţuit unui genocid.
— Adevărat, a spus Lidewij. Nu știu cum poţi să trăiești fără familia ta. Chiar nu știu.
Pe măsură ce citeam despre fiecare dintre cei șapte care muriseră, m-am gândit la Otto Frank
297/462
care nu mai era tată, rămânând cu un jurnal în locul soţiei și al celor două fiice. La capătul coridorului, o carte uriașă, mai mare decât un dicţionar, conţinea numele celor 103 000 de morţi din Olanda din timpul Holocaustului. (Numai 5 000 dintre evreii deportaţi, explica o etichetă, supravieţuiseră.
5 000 de Otto Frank.) Cartea era deschisă la pagina cu numele Annei Frank, dar ceea ce m-a surprins a fost faptul că imediat sub numele ei erau patru de Aron Frank. Patru. Patru Aron Frank fără muzeu, fără repere istorice, fără nimeni care să-i jelească.
M-am decis în liniște să-mi amintesc și să mă rog pentru cei patru Aron Frank cât timp eram prin zonă. (Poate unii oameni au nevoie să creadă întrun Dumnezeu omnipotent și grozav pentru a se ruga, însă eu nu.)
Când am ajuns la capătul încăperii, Gus s-a oprit și m-a întrebat:
— Ești bine?
Am dat din cap că da. A făcut un gest spre poza Annei.
298/462
— Partea cea mai rea este că ea a apucat să
trăiască puţin, știi? A murit la câteva săptămâni după eliberare.
Lidewij a făcut câţiva pași pentru a vedea un film, iar eu l-am apucat pe Augustus de mână
atunci când am intrat într-o încăpere mansardată, în formă de A, unde se aflau câteva scrisori ale lui Frank Otto, pe care le scrisese oamenilor, în timp ce-și căutase fiicele, luni în șir. Pe peretele din mijlocul încăperii, se proiecta un film video cu Frank Otto. Vorbea în engleză.
— Mai există și alţi naziști pe care să-i vânez și să-i defer justiţiei? a întrebat Augustus în timp ce se apleca deasupra vitrinelor pentru a citi scrisorile lui Otto și răspunsurile devastatoare că
nu, nimeni nu-i văzuse copiii după eliberare.
— Cred că au murit cu toţii. Dar nu e ca și cum naziștii ar deţine monopolul asupra răului.
— Adevărat, a spus el. Hazel Grace, asta ar trebui să facem: ar trebui să facem o echipă și să
fim un duo de membri infirmi ai comitetului vigi-lenţei publice și să străbatem lumea, îndreptând
299/462
nedreptăţile comise, apărându-i pe cei slabi, protejându-i pe cei aflaţi în pericol.
Deși era visul lui și nu al meu, m-am lăsat legănată de el. La urma urmelor, și el se lăsase legănat de al meu.
— Neînfricarea ne va fi arma secretă, i-am spus.
— Povestea faptelor noastre va supravieţui atâta timp cât oamenii vor avea glas, a spus el.
— Și chiar și după aceea, când roboţii își vor aminti de absurditatea sacrificiului și a compasiunii umane, ei își vor aminti de noi.
— Vor robo-râde de nebunia noastră
cutezătoare, a spus el. Dar ceva în inimile lor de roboţi de fier va tânji să fi trăit și să fi murit așa ca noi: într-o călătorie de eroi.
— Augustus Waters, am spus eu, uitându-mă
la el, gândindu-mă că nu se poate să săruţi pe cineva în Casa Anne Frank, apoi gândindu-mă că
Anne Frank, la urma urmelor, sărutase pe cineva în Casa Anne Frank și că probabil nu i-ar plăcea nimic mai mult decât să știe că locuinţa ei se
300/462
transformase într-un loc unde cei tineri și iremedi-abil defectaţi se scufundă în iubire.
