— Trebuie să spun, zicea Otto Frank în film în engleza lui cu accent, că am fost foarte surprins de gândirea profundă de care dădea Anne dovadă.
Apoi ne-am sărutat. Mâna mea dăduse drumul căruciorului de oxigen și l-am cuprins pe după gât, iar el m-a tras de talie, făcându-mă să mă ridic în vârful picioarelor. Când buzele lui întredeschise le-au întâlnit pe ale mele, am început să simt că-mi pierd suflul într-un mod nou și fascinant. Spaţiul din jurul nostru s-a evaporat și, preţ de o secundă
ciudată, chiar mi-a plăcut de corpul meu; chestia asta ruinată de cancer, cu care petrecusem ani la rând târând-o după mine, părea brusc să merite zbaterea, să merite tuburile din piept și branulele și trădarea fizică, neîncetată, a tumorilor.
— Era o Anne destul de diferită de cea pe care o cunoscusem ca fiica mea. Ea n-a dezvăluit niciodată acest gen de trăiri interioare, a continuat Otto Frank.
Sărutul a durat o veșnicie în timp ce Otto Frank continua să vorbească în spatele meu.
301/462
— Și concluzia mea este, a spus el, de vreme ce am fost în termeni foarte buni cu Anne, că cei mai mulţi dintre părinţi nu-și cunosc cu adevărat copiii.
Mi-am dat seama că ţineam ochii închiși și i-am deschis. Augustus se zgâia la mine, ochii lui albaștri mai aproape de mine decât fuseseră vreodată, iar în spatele lui, o mulţime de oameni pe trei rânduri ne înconjuraseră cumva. Erau supăraţi, așa am crezut. Îngroziţi. Acești adolescenţi, cu hor-monii lor, giugiulindu-se sub un proiector care di-fuza vocea frântă a unui fost tată.
M-am desprins de Augustus, iar el m-a sărutat pe furiș pe frunte, în timp ce eu mă uitam ţintă la papucii mei. Apoi, oamenii au început să aplaude.
Toţi oamenii, toţi acești adulţi, pur și simplu au început să aplaude, iar unul, cu un accent european, a strigat:
— Bravo!
Augustus, zâmbind, a făcut o reverenţă. Și eu m-am aplecat ușor, râzând, gest care a fost întâmpinat cu un nou ropot de aplauze.
302/462
Ne-am croit drum în jos, pe scări, lăsându-i pe adulţi să coboare primii și chiar înainte să ajungem la cafenea (unde, slavă Domnului!, am luat un lift care ne-a dus la parter și la magazinul de suvenire) am văzut pagini din jurnalul Annei și, de asemenea, cartea ei de citate nepublicată. Aceasta se întâmpla să fie deschisă la o pagină cu citate din Shakespeare. Tăria, chiar și ea, ademenită/ Adesea poate fi, scrisese ea.
Lidewij ne-a dus cu mașina la hotelul Filosoof. Afară ploua, iar eu și Augustus am stat în picioare pe trotuarul din cărămizi, ploaia udându-ne încet.
Augustus:
— Probabil că trebuie să te odihnești.
Eu:
— Sunt bine.
Augustus:
— Bine. (Pauză.) La ce te gândești?
Augustus:
— La tine.
Augustus:
— La ce anume legat de mine?
303/462
Eu:
— „Nu știu ce să aleg/ Frumuseţea inflexi-unilor/ Sau frumuseţea insinuărilor,/ Mierla fluier-ând/ Sau imediat după.“
Augustus:
— Doamne, ce sexy ești!
Eu:
— Am putea merge în camera ta.
Augustus:
— Am auzit și idei mai proaste.
Ne-am strecurat împreună în ascensorul micuţ.
Toate suprafeţele, inclusiv podeaua, erau acoperite de oglinzi. A trebuit să tragem de uși să intrăm, apoi vechitura scârţâitoare a urcat lent la etajul al doilea. Eram obosită și transpirată și îngrijorată că
în general arătam și miroseam greţos, dar chiar și așa, l-am sărutat în lift, apoi el s-a desprins și a arătat spre oglindă și a spus:
— Uite, Hazel la infinit.
— Unele infinităţi sunt mai mari decât alte infinităţi, am rostit tărăgănat, imitându-l pe Van Houten.
304/462
