După masa de prânz, am ieșit în curtea din spate. El se simţea încă suficient de bine cât să-și împingă propriul scaun cu rotile, trăgând rotiţele miniaturale pentru a face ca roţile din faţă să treacă

peste prag. Continua să aibă o constituţie atletică, în ciuda a toate, să fie binecuvântat cu echilibru și reflexe rapide pe care nici măcar abundenţa de medicamente nu i le putea umbri.

Părinţii lui au rămas înăuntru, dar când am aruncat o privire în sufragerie, i-am văzut privindu-ne ca întotdeauna.

Ne-am așezat acolo, tăcând un minut, apoi Gus a spus:

— Uneori mi-aș dori să avem acel leagăn.

— Cel din curtea din spatele casei mele?

349/462

— Da. Nostalgia mea este atât de extremă

încât sunt capabil să-mi lipsească un leagăn pe care nu l-am atins, de fapt, niciodată.

— Nostalgia este un efect secundar al cancerului, i-am spus eu.

— Nuu, nostalgia este un efect secundar al morţii, mi-a răspuns el.

Deasupra noastră, vântul bătea și umbrele crengilor se rearanjau pe pielea noastră. Gus m-a strâns de mână.

— E o viaţă bună, Hazel Grace.

Am intrat atunci când a avut nevoie de medicamente, care îi erau administrate împreună cu lichidul nutritiv prin gastrostomă, o bucăţică de plastic care dispărea în burta lui. O vreme a fost tăcut, a devenit neatent. Mama lui voia ca el să

tragă un pui de somn, dar el dădea întruna din cap în semn că nu atunci când ea îi sugera asta, astfel încât, un timp, l-am lăsat în scaunul lui, pe jumătate adormit.

Părinţii lui s-au uitat la o casetă video în care erau Gus și cu surorile lui — ele aveau probabil vârsta mea, iar Gus avea vreo cinci ani. Jucau

350/462

baschet pe aleea unei alte case și, în pofida faptului că era micuţ, Gus putea să dribleze de parcă s-ar fi născut făcând asta, alergând în cercuri în jurul sur-orilor lui care râdeau. A fost prima dată când l-am văzut jucând baschet.

— Era bun, am spus.

— Ar fi trebuit să-l vezi la liceu, a zis tatăl lui.

Pe când era boboc.

Gus a mormăit:

— Pot să vin jos?

Mama și tatăl lui l-au coborât cu tot cu scaunul cu rotile, legănându-l nebunește într-un fel care ar fi putut fi periculos dacă pericolul și-ar fi păstrat relevanţa, apoi ne-au lăsat singuri. S-a suit în pat și am stat culcaţi împreună sub pături, eu pe-o parte și Gus pe spate, cu capul pe umărul lui osos, căl-dura lui radiind prin tricoul polo, pătrunzându-mi în piele, picioarele mele împletite cu piciorul lui adevărat, ţinându-mi mâna pe pieptul lui.

Când nasurile ni se atingeau și nu-i vedeam decât ochii, n-aș fi zis că era bolnav. Ne-am sărutat un timp, apoi am stat culcaţi și am ascultat albumul

351/462

formaţiei The Hectic Glow și, în cele din urmă, am adormit așa, un tot de tuburi și trupuri.

Ne-am trezit mai târziu și am aranjat o întreagă armada11 de perne în așa fel încât să putem sta confortabil sprijiniţi de marginea patului și am jucat Counterinsurgence 2: Preţul Zorilor. Eram groaznică la asta, desigur, dar nepriceperea mea îi era folositoare lui: făcea să-i fie lui mai ușor să

moară frumos, să sară în faţa unui glonţ tras de un lunetist și să se sacrifice pentru mine sau să ucidă o santinelă care tocmai era pe punctul de a mă împușca. Savura din plin faptul că mă putea salva.

Striga: „ N-ai s-o omori azi pe iubita mea, Terorist Internaţional De O Naţionalitate Ambiguă ce ești!“

Mi-a trecut prin minte să mimez că m-aș fi sufocat sau ceva, astfel încât el să-mi poată aplica manevra Heimlich. Poate că atunci s-ar fi putut dezbăra de teama asta că viaţa lui fusese trăită și irosită fără niciun scop măreţ. Dar atunci mi l-am imaginat incapabil din punct de vedere fizic să

practice manevra Heimlich, iar eu să-i dezvălui că

totul n-a fost decât un șiretlic, precum și umilinţa reciprocă care ar fi urmat.

352/462

E greu al naibii să-ţi păstrezi demnitatea când soarele care răsare este prea strălucitor în ochii tăi pierduţi și exact la asta mă gândeam în timp ce îi urmăream pe tipii cei răi printre ruinele unui oraș

care nu exista.

Într-un final, a venit tatăl lui și l-a cărat pe Gus, pe scări și, în holul de la intrare, sub o Încurajare care spunea că „Prietenii sunt veșnici“, am îngenuncheat să-l sărut de noapte bună. M-am dus acasă și am luat cina cu părinţii mei, lăsându-l pe Gus să-și mănânce (și să-și vomite) cina sa.

După o porţie de televizor, m-am dus la culcare.

M-am trezit.

Pe la prânz, m-am dus din nou acolo.

11 Flotă, escadrilă (în lb. spaniolă, în original).

Capitolul șaptesprezece Într-o dimineaţă, la o lună după întoarcerea de la Amsterdam, m-am dus cu mașina la el acasă.

Părinţii lui mi-au spus că el mai dormea încă jos, așa că am ciocănit tare în ușa de la subsol înainte să intru, zicând:

— Gus?

L-am găsit mormăind ceva în legea lui. Făcuse în pat. Era îngrozitor. Nici nu puteam să mă uit, zău. I-am strigat pe părinţii lui, iar când ei au coborât, eu am urcat, lăsându-i să-l spele.

Când am coborât iar, el se trezea lent de sub influenţa medicamentelor pentru a face faţă zilei

354/462

chinuitoare. I-am aranjat pernele astfel încât să

putem juca Counterinsurgence pe saltelele fără

cearșafuri, dar el era atât de obosit și atât de absent, încât era aproape la fel de nepriceput ca și mine și n-am rezistat nici cinci minute fără să fim amândoi omorâţi. De altfel, nu niște morţi eroice, ci unele pricinuite de neglijenţă.