Gus i-a mai dat un ou și Isaac l-a azvârlit, oul descriind un arc spre mașină și spărgându-se de acoperișul în pantă al casei.
— Drept în mijlocul ţintei! a spus Gus.
— Zău? a întrebat Isaac bucuros.
337/462
— Nu, ai aruncat cam la cincisprezece metri deasupra mașinii. Aruncă cu putere, dar mai jos. Și puţin mai la dreapta faţă de poziţia în care erai ultima dată.
Isaac a întins mâna și a luat un alt ou, a ratat lejer la dreapta, apoi altul, ratând prea jos, apoi altul, nimerind luneta. Apoi a reușit trei la rând în portbagaj.
— Hazel Grace! a strigat Gus la mine. Fă o poză astfel încât Isaac s-o poată vedea atunci când se vor inventa ochii robotici.
M-am sprijinit în coate pe geamul lăsat în jos și am făcut o poză cu telefonul mobil: Augustus, cu o ţigară neaprinsă în gură, cu zâmbetul lui delicios de strâmb, ţinând cofrajul roz, aproape gol, deasupra capului. Cu cealaltă mână l-a cuprins pe Isaac pe după umeri, ochelarii acestuia nefiind chiar întorși spre camera foto. În spatele lor, gălbenușul scurgându-se pe parbriz și pe bara de protecţie a Firebirdului. Și în planul din spate, o ușă care se deschide.
338/462
— Ce…? a întrebat o femeie între două vârste, la o clipă după ce făcusem poza. Pentru numele lui Dumnezeu…
Apoi s-a oprit.
— Doamnă, a spus Augustus, dând din cap spre ea, mașina fiicei dumneavoastră tocmai a fost umplută de ouă, în mod binemeritat, de către un orb. Vă rog să închideţi ușa și să intraţi înapoi sau vom fi nevoiţi să chemăm poliţia.
După ce a șovăit o clipă, mama Monicăi a închis ușa și a dispărut. Isaac a aruncat ultimele trei ouă într-o succesiune rapidă și Gus l-a ghidat înapoi la mașină.
— Vezi tu, Isaac, dacă le iei — ajungem la trotuar acum — sentimentul legitimităţii, dacă îl răstălmăcești astfel încât ei să aibă impresia că
tocmai comit o infracţiune privind — încă vreo doi pași — cum mașinile li se mânjesc de ouă, ei vor fi încurcaţi și speriaţi și îngrijoraţi și se vor întoarce la — vei găsi mânerul drept în faţa ta — vieţile lor disperat de liniștite.
Gus a venit grăbit prin faţa mașinii și s-a instalat pe locul din dreapta. Portierele s-au închis și
339/462
eu am demarat, conducând câteva sute de metri înainte să-mi dau seama că mă îndreptam spre o fundătură. Am întors și am gonit prin faţa casei Monicăi.
Nu i-am mai făcut niciodată vreo poză lui.
Capitolul cincisprezece Câteva zile mai târziu, acasă la Gus, părinţii lui Gus și părinţii mei, Gus și cu mine ne înghe-suiam în jurul mesei din sufragerie, mâncând ardei umpluţi, pe o faţă de masă care, după părerea tatălui lui Gus, mai fusese folosită în secolul trecut.
Tata:
— Emily, acest risotto…
Mama:
— E pur și simplu delicios.
Mama lui Gus:
— O, mulţumesc. Aș fi fericită să vă dau reţeta.
341/462
Gus, înghiţind o îmbucătură:
— Știi, gustul de bază pe care îl am e de non-Oranjee.
Eu:
— Bună observaţie, Gus. Această mâncare, oricât de delicioasă, nu e precum cea de la Oranjee.
Mama:
— Hazel!
Gus:
— Are gust de…
Eu:
— Mâncare.
Gus:
— Da, întocmai. Are gust de mâncare, excelent preparată. Însă nu are gust, cum s-o spun eu delicat…?
Eu:
— Nu are gust de Dumnezeu Însuși a gătit raiul într-o serie de cinci feluri care ţi-au fost ser-vite acompaniate de numeroase bule luminoase de plasmă fermentată, în timp ce, în sens propriu și figurat, petale de flori pluteau peste tot în jurul mesei așezate pe malul canalului.
342/462
Gus:
— Frumos spus.
Tatăl lui Gus:
— Copiii noștri sunt ciudaţi.
Tata:
— Frumos spus.
La o săptămână după cina noastră, Gus a ajuns la camera de urgenţe cu dureri în piept și l-au inter-nat peste noapte, așa că am condus spre Memorial a doua zi dimineaţă și l-am vizitat la etajul al patrulea. Nu mai fusesem la Memorial de când îl vizitasem pe Isaac. Nu avea pereţii vopsiţi în niciuna dintre culorile primare prea dulci sau poze înrămate cu căţei care conduc mașini pe care le poţi găsi la Spitalul pentru Copii, dar sterilitatea absolută a locului m-a făcut să fiu nostalgică după
aiureala de copil fericit de acolo. Spitalul Memorial era atât de funcţional. Un loc de depozitare. Un prematoriu.
