— Pe de altă parte, la ora de știinţe de la gimnaziu, domnul Martinez a întrebat care dintre noi a avut vreodată fantezii despre a trăi în nori și toată

lumea a ridicat mâna. Apoi, domnul Martinez ne-a

324/462

spus că în nori vântul bate cu două sute de kilometri la oră și că temperatura este de minus treizeci de grade și că nu există oxigen și că am muri cu toţii în câteva secunde.

— Pare a fi un tip de treabă.

— S-a specializat în uciderea viselor, Hazel Grace, dă-mi voie să-ţi spun. Crezi că vulcanii sunt grozavi? Spune-le asta celor zece mii de cadavre ţipând din Pompei. Încă mai crezi în secret că există un element de magie în lumea asta? Toate nu sunt altceva decât molecule lipsite de suflet care se ciocnesc unele de altele la întâmplare. Îţi faci griji legate de cine te va îngriji când părinţii tăi vor muri? Bine faci, căci ei vor fi hrană viermilor în plenitudinea timpului.

— Ignoranţa este o binecuvântare, i-am spus.

O stewardesă a trecut pe culoar cu un cărucior de băuturi, șoptind:

— Băuturi? Băuturi? Băuturi? Băuturi?

Gus s-a aplecat peste mine, ridicând mâna.

— Ne puteţi da, vă rog, niște șampanie?

— Aveţi douăzeci și unu de ani? a întrebat ea nesigură.

325/462

Mi-am rearanjat, în mod vădit, bobiţele în nări. Stewardesa a zâmbit, apoi i-a aruncat o privire mamei mele, care dormea.

— N-o să se supere? a întrebat ea, referindu-se la mama.

— Nu, i-am spus.

Așa că ne-a turnat șampanie în două pahare din plastic. Avantajele cancerului.

Gus și cu mine am toastat.

— În cinstea ta, i-am spus, ciocnindu-mi paharul de al lui.

Am sorbit amândoi. Stele mai palide decât cele de care avusesem parte la Oranjee, dar suficient de bune de băut.

— Știi, mi-a spus Gus, tot ceea ce a spus Van Houten era adevărat.

— Poate, dar el nu trebuia să fie așa de ticălos în legătură cu asta. Nu-mi vine să cred că și-a imaginat un viitor pentru Hamsterul Sisif nu și pentru mama Annei.

Augustus a ridicat din umeri. Părea, deodată, să-și fi pierdut concentrarea.

— Ești bine? l-am întrebat.

326/462

A clătinat din cap de-abia perceptibil.

— Doare, a spus.

— Pieptul?

A dat din cap a încuviinţare. Pumnii strânși.

Mai târziu, avea să o descrie ca pe un bărbat gras cu un singur picior, încălţat cu un pantof cu toc cui, stând în mijlocul pieptului său. Am așezat măsuţa la locul ei și m-am aplecat în faţă să caut pastilele în rucsacul lui. A înghiţit una cu șampanie.

— Bine? l-am întrebat din nou.

Gus ședea acolo, strângând și desfăcând pum-nul, așteptând ca medicamentul să-și facă efectul, medicament care nu-i înlătura durerea, ci mai mult îl distanţa de ea (și de mine).

— Era de parcă ar fi fost ceva personal, a spus Gus liniștit. De parcă ar fi fost furios pe noi dintr-un anume motiv. Van Houten, vreau să spun.

A băut restul de șampanie cu o serie de înghiţituri rapide și, curând, a adormit.

Tata ne aștepta în zona de sosire a bagajelor, stând între toţi șoferii de limuzină îmbrăcaţi în cos-tume, ţinând pancarte cu numele de familie ale pasagerilor pe care îi așteptau: JOHNSON,

327/462

BARRINGTON, CARMICHAEL. Tata avea și el propria

lui

pancartă:

MINUNATA

MEA

FAMILIE, așa scria pe aceasta, și dedesubt: (ȘI GUS).

L-am îmbrăţișat, iar el, desigur, a început să

plângă. În timp ce mergeam spre casă, Gus și cu mine i-am spus tatei povești despre Amsterdam, dar, abia acasă, îmbrăţișându-l pe Philip și uitându-mă la buna și bătrâna televiziune americană împreună cu tata și mâncând pizza din șerveţele ţinute în poală, i-am spus despre Gus.

— Gus are o recidivă, i-am zis.

— Știu, a spus el.

S-a grăbit spre mine, apoi a adăugat:

— Mama lui ne-a spus înainte de excursie. Îmi pare rău că nu ţi-am spus. Eu… îmi pare rău, Hazel.

O vreme, n-am spus nimic. Emisiunea la care ne uitam era despre oameni care încercau să aleagă

casa pe care s-o cumpere.