— Corect, dar zău, vreau să spun că, în afară
de noi, evident, din punct de vedere statistic, e puţin probabil ca puștii bolnavi de cancer să fie grozavi sau miloși sau perseverenţi sau altfel.
Caroline era mereu irascibilă și nefericită, dar eu o plăceam. Îmi plăcea sentimentul că ea mă alesese drept singura persoană din lume pe care să n-o urască, așa că vezi tu, ne-am petrecut tot timpul glumind pe seama celorlaţi. Glumind pe seama as-istentelor și a celorlalţi copii și a familiilor noastre și a oricui altcuiva. Dar nu știu dacă asta era ea sau tumoarea. Adică, una dintre asistentele ei mi-a spus odată că acel gen de tumoare pe care îl avea Caroline e cunoscut printre cei din lumea medicală
drept Tumoarea Ticăloasă, căci te transformă întrun monstru. Așa că, iat-o pe fata căreia îi lipsea o cincime din creier și care tocmai suferise o re-venire a Tumorii Ticăloase, astfel încât ea nu era, știi tu, tocmai modelul de perfecţiune al eroismului copilului stoic, bolnav de cancer. Era… vreau să
spun, era o ticăloasă. Dar nu poţi să spui asta, căci avea tumoarea și până la urmă, a murit. Și avea o mulţime de motive să fie neplăcută, știi?
257/462
Știam.
— Știi partea aia din O durere supremă când Anna se plimbă pe terenul de fotbal pentru a se duce la ora de educaţie fizică sau ce-o fi fost, și ca-de cu faţa în iarbă și atunci își dă seama că i-a revenit cancerul în sistemul ei nervos, și nu se poate ridica, și faţa ei e la un centimetru distanţă de iarba de pe terenul de fotbal, iar ea este blocată acolo, uitându-se la iarbă de aproape, observând modul în care cade lumina și… nu-mi amintesc replica, dar există ceva de genul că Anna are o revelaţie în stilul lui Whitman a definiţiei umanităţii, care este oportunitatea de a te minuna de măreţia creaţiei sau așa ceva. Știi partea asta?
— Știu partea asta, i-am spus.
— Așa că, după aceea, în timp ce-mi scoteam maţele cu chimioterapia, din nu știu ce motiv, m-am hotărât să mă simt cu adevărat plin de speranţă.
Nu în mod deosebit în legătură cu supravieţuirea, dar mă simţeam așa cum se simte Anna în carte, acel sentiment de bucurie și de recunoștinţă doar pentru a putea să te minunezi de toate. Între timp, lui Caroline îi era din ce în ce mai rău. După un
258/462
timp s-a dus acasă și au fost momente când am crezut că am fi putut avea, să spunem, o relaţie normală, dar de fapt nu puteam, zău, căci ea nu avea niciun filtru între gândurile și discursul ei, ceea ce era trist și neplăcut și adesea dureros. Dar, vreau să spun, nu poţi părăsi o fată cu tumoare cerebrală. Iar părinţii ei mă plăceau și ea avea un frăţior care e chiar un puști grozav. Te întreb, cum s-o părăsești? E pe moarte.
A durat o veșnicie. A durat aproape un an și a fost anul în care ieșeam cu fata asta care izbucnea pur și simplu în râs fără niciun motiv și arăta spre proteza mea și mă striga Ciot.
— Nu se poate! am spus eu.
— Ba da. Adică, era tumoarea. Îi devora creierul, știi? Sau nu era tumoarea. N-aveam cum să știu, căci ele erau inseparabile, ea și tumoarea.
Dar era tot mai bolnavă, adică, tot repeta aceleași povești și râdea de propriile-i comentarii, chiar dacă mai spusese același lucru de o sută de ori în ziua respectivă. Ca de exemplu, făcea aceeași glumă întruna, săptămână de săptămână: „Gus are
259/462
picioare grozave. Vreau să spun picior.“ Apoi râdea ca o nebună.
— O, Gus! am zis. Asta e…
Nu știam ce să spun. El nu se uita la mine și aveam impresia că îi invadez intimitatea dacă mă
uitam la el. Simţeam că voia să continue. Și-a scos ţigara din gură și s-a zgâit la ea, rulând-o între degetul mare și arătător, apoi a pus-o înapoi.
— Păi, a spus el, ca să fiu cinstit, chiar am un picior grozav.
— Îmi pare rău, i-am spus, îmi pare tare rău.
— Totul e bine, Hazel Grace. Dar, ca să fie limpede, când am crezut că am văzut stafia lui Caroline Mathers la Grupul de Sprijin, n-am fost cu totul fericit. Mă zgâiam, dar nu tânjeam, dacă
înţelegi ce vreau să spun.
Și-a scos din nou pachetul și a pus ţigara la loc.
— Îmi pare rău, i-am spus din nou.
— Și mie, a zis el.
— N-aș vrea niciodată să-ţi fac așa ceva, i-am spus.
260/462
— O, nu m-ar deranja, Hazel Grace. Ar fi un adevărat privilegiu ca tu să-mi frângi inima.
9 Ulmi (în olandeză în original).
Capitolul doisprezece M-am trezit la patru în dimineaţa în Olanda, pregătită pentru acea zi. Toate încercările de a mai dormi au eșuat, așa încât stăteam culcată, cu ventilatorul mecanic pompând aerul și scoţându-l, bucurându-mă de sunetele dragonului, dar dorindu-mi să fi putut să-mi aleg felul în care să respir.
Am recitit din O durere supremă până ce s-a trezit mama și s-a întors spre mine, în jurul orei șase. Și-a cuibărit capul pe umărul meu, ceea ce părea inconfortabil și ușor augustinian.
Spre încântarea mea, personalul hotelului ne-a adus micul dejun în cameră, care consta în
262/462
delicatese, printre alte lucruri interzise de al-cătuirile americane ale micului dejun. Rochia pe care plănuisem să o port când aveam să-l întâlnsc pe Peter Van Houten era cea pe care o îmbrăcasem pentru cina de la Oranjee, așa că, după ce am făcut duș și mi-am pieptănat părul să stea întins de la jumătate, mi-am petrecut următoarele treizeci de minute discutând cu mama numeroasele beneficii și neajunsuri ale ţinutelor, înainte să mă decid să
mă îmbrac cât mai asemănător cu Anna: papuci Chuck Taylor și jeanși negri, așa cum purta ea mereu, și un tricou albastru-deschis.
Tricoul avea un imprimeu ce trimitea la o faimoasă operă de artă suprarealistă a lui René Magritte în care el desenase o pipă, iar sub aceasta scria cu litere înclinate: Ceci n’est pas une pipe ( Aceasta nu e o pipă).
