satisfăcute nevoile legate de mâncare și apă, treci la următorul set de nevoi, cele legate de siguranţă, apoi la următorul și la cel care urmează, dar lucrul cel mai important, după Maslow, este că până ce trebuinţele tale fiziologice nu sunt satisfăcute, nici măcar nu te poţi îngrijora în legătură cu neces-ităţile referitoare la siguranţă sau cu trebuinţele sociale, ca să nu mai vorbim de nevoile de transcend-enţă, momentul când începi, de exemplu, să pro-duci artă sau să te gândești la moralitate sau la fizică cuantică și altele de genul acesta. Arată cam așa:

314/462

Conform lui Maslow, eu eram blocată la nivelul al doilea al piramidei, incapabilă să mă simt în siguranţă din pricina sănătăţii mele și, prin urmare, incapabilă să tind către iubire și respect și artă și orice altceva, ceea ce, cu siguranţă, este o aiureală

de primă mână: nevoia imperioasă de a face artă

sau de a contempla filosofia nu dispare când ești bolnav. Aceste trebuinţe doar devin transfigurate de boală.

Piramida lui Maslow părea să indice în mod implicit că eram mai puţin umană decât alţi

315/462

oameni, iar cei mai mulţi dintre oameni aparent erau de acord cu el. Dar nu și Augustus. Mereu am crezut că el m-ar putea iubi deoarece și el fusese cândva bolnav. Numai că atunci mi-a trecut prin minte că el încă ar fi putut să fie.

Am ajuns în camera mea, Kierkegaard. M-am așezat pe pat, așteptând ca el să mi se alăture, dar el se așezase pe scaunul tapiţat cu un model în linii șerpuite. Scaunul acela. Cât de vechi să fi fost?

Cincizeci de ani?

Am simţit cum nodul din gât mi se mărea în timp ce-l priveam scoţându-și o ţigară din pachet și vârându-și-o între buze. S-a lăsat pe spate și a oftat.

— Chiar înainte ca tu să ajungi la terapie intensivă, am simţit durerea asta în șold.

— Nu! i-am spus.

Mă cuprindea panica, mă îneca. El a aprobat din cap.

— Așa că m-am dus să fac o tomografie cu emisie de pozitroni.

S-a oprit. Și-a scos brusc ţigara din gură și și-a încleștat dinţii.

316/462

Îmi dedicasem o mare parte din viaţă încer-cării de a nu plânge în faţa oamenilor care mă iu-beau, astfel încât știam ce făcea Augustus. Îţi în-cleștezi dinţii. Te uiţi în sus. Îţi spui că dacă ei te văd plângând, asta le va face rău, iar tu nu vei fi nimic altceva decât o Tristeţe în vieţile lor și nu trebuie să devii doar o tristeţe, așa încât nu vei plânge și îţi vei spune în sinea ta toate astea în timp ce vei privi tavanul, apoi vei înghiţi, cu toate că

faringele tău refuză să se închidă și te vei uita la persoana care te iubește și îi vei zâmbi.

El și-a arborat zâmbetul lui nătâng, apoi mi-a spus:

— Luminam ca un pom de Crăciun, Hazel Grace. Conturul pieptului, al șoldului stâng, ficatul, pretutindeni.

Pretutindeni. Cuvântul a atârnat o vreme în aer. Amândoi știam ce însemna. M-am ridicat, trăgându-mi atât trupul, cât și căruciorul peste covorul care era mai bătrân decât va fi Augustus vreodată și am îngenuncheat la picioarele lui, punându-mi capul pe genunchii lui și cuprinzându-l pe după talie.

317/462

El m-a mângâiat pe păr.

— Îmi pare atât de rău, mi-a șoptit. Îmi pare rău că nu ţi-am spus, mi-a zis cu o voce calmă.

Probabil că mama ta știe. Felul în care m-a privit.

Probabil că i-a spus mama mea sau ceva de genul ăsta. Ar fi trebuit să-ţi spun. A fost prostesc.

Egoist.

Știam de ce nu-mi spusese nimic, desigur: din același motiv pentru care nu voisem ca el să mă

vadă la terapie intensivă. Nu puteam să fiu supărată pe el nici măcar pentru o secundă și, numai acum, că iubeam o grenadă, înţelegeam cu adevărat nesăbuinţa de a încerca să-i salvez pe ceilalţi de propria-mi fragmentare iminentă: nu puteam să fac să dispară dragostea pentru Augustus Waters. Și nici nu voiam.

— Nu e drept, i-am spus. E atât de afurisit de nedrept.

— Lumea, a spus el, nu este o fabrică de îndeplinit dorinţe, apoi s-a oprit o clipă, suspinând neputincios asemenea unui bubuit de tunet acompaniat de fulger — ferocitatea teribilă pe care am-atorii în domeniul suferinţei o iau drept slăbiciune.

318/462

M-a tras spre el, hotărât, cu faţa la numai câţiva centimetri de a mea:

— Mă voi lupta. Voi lupta pentru tine. Nu-ţi face griji pentru mine, Hazel Grace. Sunt bine. Voi găsi o modalitate să mai stau pe aici și să te enervez multă vreme.

Eu plângeam. Dar chiar și atunci, el era puternic, ţinându-mă atât de strâns încât îi vedeam mușchii viguroși ai braţelor înfășurate în jurul meu, în timp ce spunea:

— Îmi pare rău. Vei fi bine. Va fi bine. Îţi promit, și mi-a zâmbit strâmb.

M-a sărutat pe frunte, apoi i-am simţit pieptul puternic coborându-i puţin.

— Bănuiesc că, la urma urmelor, am o hamartia.

După o vreme, l-am tras spre pat și stăteam amândoi acolo, culcaţi, în timp ce el îmi spunea că

începuseră chimioterapia paliativă, dar el renunţase pentru a merge la Amsterdam, cu toate că părinţii lui fuseseră furioși. Încercaseră să-l oprească până

în dimineaţa plecării, atunci când îl auzisem strigând că lui îi aparţinea corpul său.

319/462

— Am fi putut lăsa pe altă dată, i-am spus.

— Ba nu, n-am fi putut, mi-a răspuns el. Oricum, nu dădea rezultate. Știi, simţeam că nu dă

rezultate.

Am dat aprobator din cap.

— Toată chestia e o mare aiureală, i-am spus.

— Ei vor încerca altceva când voi ajunge acasă. Întotdeauna le vin alte idei.