Augustus și-a scos o ţigară și a bătut filtrul de masă.
— Glasurile stupide ale oamenilor mereu strică totul.
242/462
Chelnerul a sosit cu încă două pahare de șampanie și cu ceea ce el numea „Sparanghel alb bel-gian cu infuzie de lavandă“.
— Nici eu n-am mai băut șampanie, a spus Gus după ce el a plecat. În caz că te întrebai sau mă rog. De asemenea, nici sparanghel alb n-am mai mâncat.
Mi-am mușcat buza.
— E uimitor, l-am lăudat eu.
A luat o gură și a înghiţit.
— Doamne! Dacă sparanghelul ar avea mereu gustul ăsta, aș fi și eu vegetarian.
Pe canalul de sub noi s-au apropiat niște persoane într-o barcă lăcuită. Una dintre ele, o femeie cu părul blond, ondulat, de vreo treizeci de ani, bea bere, apoi a ridicat paharul spre noi și a strigat ceva.
— Nu vorbim olandeza, a strigat Gus înapoi, spre ea.
Altcineva a strigat o traducere:
— Frumosul cuplu e frumos.
243/462
Mâncarea era atât de bună, încât cu fiecare fel conversaţia noastră evolua în celebrări fragmentare ale gustului delicios al acesteia:
— Mi-aș dori ca risotto Dragon cu morcovi să
fie o persoană, să-l pot lua la Las Vegas și să mă
căsătoresc cu el.
— Șerbet de mazăre dulce, ești atât de magnific!
Aș fi vrut să-mi fost mult mai foame.
După gnocchi cu usturoi și frunze de muștar roșu, chelnerul a spus:
— Urmează desertul. Dar, mai întâi, mai doriţi niște stele?
Am clătinat din cap. Două pahare erau suficiente pentru mine. Șampania nu constituia nicio excepţie pentru toleranţa mea ridicată la depresive și analgezice; mă simţeam încălzită, dar nu beată.
Însă nici nu voiam să mă îmbăt. Seri ca aceea nu se întâmplau prea des și voiam să mi-o pot aminti.
— Mmmm, am spus după ce a plecat chelnerul, iar Augustus zâmbea nătâng privind canalul în aval, în timp ce eu îl priveam în amonte.
244/462
Aveam o mulţime de lucruri la care să ne uităm, așa încât tăcerea nu părea stânjenitoare, dar voiam ca totul să fie perfect. Era perfect, așa cred, dar aveam senzaţia că cineva încerca să pună în scenă Amsterdamul din imaginaţia mea, făcând greu de uitat faptul că această cină, ca de altfel toată excursia, era o indemnizaţie specială pentru cancer. Voiam ca noi să vorbim și să glumim nestânjeniţi, ca și cum am fi fost acasă, pe canapea, dar în toate se resimţea o stare de tensiune.
— Nu e costumul meu pentru înmormântări, a spus el după o vreme. Când am aflat prima oară că
eram bolnav — vreau să zic, mi-au spus că aveam optzeci și cinci la sută șanse să mă vindec. Știu că
asta înseamnă o mare șansă, dar mă tot gândeam că
era un joc de ruletă rusească. Adică, aveam să trec prin chinurile iadului timp de șase luni sau un an și să-mi pierd piciorul și, la sfârșit, tot se putea foarte bine să nu funcţioneze, înţelegi?
— Înţeleg, i-am spus, cu toate că nu prea pricepeam.
Eu nu fusesem niciodată nimic altceva decât în fază terminală; toate tratamentele fuseseră pentru
245/462
prelungirea vieţii, nu pentru vindecarea cancerului.
Phalanxiforul introdusese o măsură de ambiguitate în povestea cancerului meu, dar era ceva diferit faţă de povestea lui Augustus: capitolul meu final fusese scris odată cu diagnosticul. Gus, asemenea multor supravieţuitori ai cancerului, trăia cu nesiguranţa.
— În regulă, a spus el. Așa că am trecut prin toată chestia asta legată de dorinţa de a fi pregătit.
Am cumpărat un loc în Crown Hill — într-o zi m-am plimbat pe-acolo cu tata și am ales o parcelă. Și mi-am planificat toată înmormântarea și tot și, exact înainte de operaţie, i-am întrebat pe părinţii mei dacă puteam să-mi cumpăr un costum, unul frumos, în caz că nu reușeam. Oricum, n-am avut niciodată șansa să-l îmbrac. Până în seara asta.
— Deci, e costumul pentru propria ta înmormântare.
— Corect. Tu nu ai o ţinută pentru moarte?
