Pentru mine nu exista ceea ce se numește o evadare rapidă, dar ne-am croit drumul în jos, pe scări. Augustus îmi ţinea căruciorul și am luat-o înapoi spre Filosoof pe un trotuar cu denivelări format din cărămizi dreptunghiulare întrepătrunse.

288/462

Pentru prima dată de la întâmplarea cu leagănul, am început să plâng.

— Hei, a spus el atingându-mă pe talie. Hei! E

în regulă.

Am dat aprobator din cap și mi-am șters faţa cu dosul mâinii.

— E un om rău.

Am dat din nou din cap.

— Voi scrie eu un epilog pentru tine, a spus Gus.

Asta m-a făcut să plâng și mai tare.

— Promit, a zis el. Promit. Mai bun decât orice rahat ar putea scrie beţivanul ăsta. Creierul lui e găurit ca un șvaiţer. Nici măcar nu-și amintește că a scris cartea. Eu pot să scriu o poveste de zece ori mai bună decât tipul ăla. Va fi sânge și măruntaie și sacrificiu. O durere supremă se întâl-nește cu Preţul zorilor. O să-ţi placă.

Dădeam întruna din cap, prefăcându-mă că

zâmbesc, apoi el m-a îmbrăţișat, braţele lui puternice trăgându-mă la pieptul lui musculos, iar eu am suspinat puţin cu nasul în tricoul lui polo, dar mi-am revenit cât să-i spun:

289/462

— Ţi-am irosit Dorinţa pe ticălosul ăsta.

— Hazel Grace! Ba nu. Te asigur că mi-ai irosit singura și unica mea Dorinţă, dar n-ai irosit-o pe el. Ai irosit-o pe noi.

Am auzit în spatele nostru un zgomot de tocuri înalte alergând. M-am întors. Era Lidewij, cu rime-lul întins pe obraji, îngrozită la culme, alergând pe trotuar după noi.

— Poate că ar trebui să mergem la Anne Frank Huis, a spus Lidewij.

— Eu nu mă duc nicăieri cu monstrul ăla, a spus Augustus.

— El nu este invitat, a zis Lidewij.

Augustus a continuat să ţină, protector, cealaltă mână pe obrazul meu.

— Nu cred…, a început el, dar l-am întrerupt.

— Ar trebui să mergem.

Încă voiam niște răspunsuri de la Van Houten.

Dar nu era tot ceea ce voiam. Mai aveam numai două zile în Amsterdam cu Augustus Waters și nu voiam să las un bătrân trist să mi le strice.

Lidewij conducea un Fiat gri demodat, cu un motor care suna ca vocea unei fetiţe bucuroase.

290/462

Mergând pe străzile din Amsterdam, Lidewij își cerea întruna scuze pe un ton apăsat:

— Îmi pare tare rău. Nu există nicio scuză. El e foarte bolnav. Am crezut că întâlnirea cu voi avea să-l ajute, dacă ar vedea că opera lui a dat formă unor vieţi reale, dar… îmi pare foarte rău.

Este foarte, foarte jenant.

Nici Augustus și nici eu n-am spus nimic.

Stăteam în spatele lui. Mi-am strecurat mâna între scaunul lui și portieră, pipăind în căutarea mâinii lui, dar nu am găsit-o. Lidewij a vorbit mai departe:

— Am continuat să lucrez întrucât am crezut că este un geniu și pentru că salariul este foarte bun, dar a devenit un monstru.

— Cred că s-a îmbogăţit destul datorită cărţii ăsteia, am spus eu după o vreme.

— A, nu, nu, el face parte din familia Van Houten, a zis ea. În secolul al șaptesprezecelea, strămoșul lui a descoperit cum să amestece cacaua în apă. Unii dintre membrii familiei s-au mutat în Statele Unite, cu mult timp în urmă, iar Peter este

291/462

unul dintre ei, dar a revenit în Olanda după roman.

Este oaia neagră a unei mari familii.

Motorul a gemut. Lidewij a schimbat viteza și ne-am îndreptat spre un pod de peste un canal.

— Împrejurările, a zis ea. Împrejurările l-au făcut atât de crud. El nu este un om rău. Dar azi, n-am crezut… când a spus lucrurile alea groaznice, nu mi-a venit să cred. Îmi pare tare rău. Tare, tare rău.

Am fost nevoiţi să parcăm la o stradă distanţă

de Casa Anne Frank și, în timp ce Lidewij stătea la coadă la bilete, eu m-am așezat jos, cu spatele rezemat

de

un

copăcel,

uitându-mă

la

ambarcaţiunile-case amarate pe canalul Prinsen-gracht. Augustus stătea în picioare, deasupra mea, descriind cercuri largi cu căruciorul meu pentru oxigen, privind pur și simplu roţile care se în-vârteau. Voiam să se așeze alături de mine, dar știam că era dificil pentru el să stea jos și chiar și mai greu să stea în picioare, cu spatele drept.

— Ești bine? m-a întrebat el, uitându-se în jos la mine.

292/462