— NIMIC N-A ARĂTAT VREODATĂ AȘA
ÎN TOATĂ ISTORIA OMENIRII, a spus el.
Entuziasmul lui era adorabil. N-am putut să
rezist și să nu mă aplec să-l sărut pe obraz.
— Ca să știi, sunt chiar aici, a spus mama.
Stând lângă tine. Mama ta. Care te-a ţinut de mână
când ai făcut primii pași de bebeluș.
— E prietenesc, i-am reamintit eu, întorcându-mă s-o sărut pe obraz.
— Nu e prea prietenesc, a mormăit Gus, suficient de tare încât să-l aud.
Când Gus cel surprins și bucuros și inocent ieșea la lumină din Augustus cel Înclinat Spre Măreţe Gesturi Metaforice, pur și simplu nu puteam să rezist.
A fost un zbor rapid spre Detroit, unde micul electrocar ne aștepta și ne-a condus spre poarta de îmbarcare spre Amsterdam. Avionul avea televi-zoare în spatele fiecărui scaun și, odată ce ne-am aflat deasupra norilor, Augustus și cu mine ne-am cronometrat și am început să urmărim aceeași comedie romantică în același timp, pe ecrane separate. Dar în ciuda faptului că eram perfect
219/462
sincronizaţi când apăsam pe butoane, filmul lui a început cu două secunde înaintea filmului meu, așa că la fiecare scenă amuzantă, el râdea chiar când eu începeam să aud despre ce glumă era vorba.
* * *
Mama avea planul ei măreţ cum că urma să
dormim în ultimele ore ale zborului, astfel încât, atunci când aveam să aterizăm la 8 a.m., aveam să
luăm contact din plin cu orașul și să ne bucurăm de tot ce se putea, sau, mă rog, cam pe acolo. Astfel, când filmul s-a terminat, mama, Augustus și cu mine am luat pilule de dormit. Mama a adormit în câteva secunde, dar Augustus și cu mine am rămas treji și am privit pe hublou o vreme. Era o zi senină
și, cu toate că nu puteam vedea soarele apunând, vedeam răspunsul cerului.
— Doamne, e minunat! am spus eu mai mult pentru mine.
— „Soarele răsărit e prea strălucitor în ochii ei pierduţi“, a citat el din O durere supremă.
— Dar nu răsare, i-am spus eu.
— Undeva răsare, a replicat el, iar după o clipă a spus: Observaţie — ar fi grozav să poţi
220/462
zbura într-un avion super-rapid care ar urmări, o vreme, răsăritul soarelui în lume.
— De asemenea, aș trăi mai mult.
M-a privit pieziș.
— Știi tu, datorită relativităţii sau cam așa ceva.
Părea în continuare confuz.
— Îmbătrânim mai lent când ne mișcăm mai repede versus atunci când stăm nemișcaţi. Deci, chiar acum, timpul trece mai lent pentru noi decât pentru oamenii de pe pământ.
— Gagicile de la colegiu, a spus el. Sunt așa de deștepte!
Mi-am dat ochii peste cap. Și-a ciocnit genunchiul lui (cel real) de genunchiul meu și eu mi-am ciocnit genunchiul de al lui.
— Ţi-e somn? l-am întrebat eu.
— Deloc, mi-a răspuns el.
— Mda, am spus. Nici mie.
Medicamentele pentru dormit și narcoticele nu aveau același rezultat la mine, așa cum aveau la oamenii normali.
221/462
— Vrei să vedem alt film? m-a întrebat el. Au un film cu Portman din Perioada ei Hazel.
— Vreau să vedem ceva ce tu n-ai mai văzut.
În cele din urmă, am vizionat 300, un film de război despre 300 de spartani care apărau Sparta de o invazie a unei armate de, să spunem, un miliard de persani. Din nou, filmul lui Augustus a început înaintea filmului meu și, după ce l-am auzit câteva minute zicând: „Fir-ar!“ sau: „Fatalitate!“ de fiecare dată când cineva era ucis într-un mod dur, mă rezemam de cotieră și-mi lăsam capul pe umărul lui, astfel încât să-i văd ecranul și să putem, de fapt, să vizionăm împreună filmul.
300 înfăţișa o colecţie considerabilă de flăcăi fără cămăși, robuști și unși cu ulei din belșug, așa că nu era în mod special dificil de privit, dar era mai mult o chestiune de săbii încrucișate inutil.
