Nu prea POT să mă hotărăsc cu ce să mă îmbrac. Mă preferi într-un tricou polo sau o cămașă cu nasturi?
I-am răspuns:
Cu nasturi.
Treizeci de secunde mai târziu, ușa din faţă s-a deschis și a apărut un Augustus zâmbitor, cu o valiză cu rotile în spatele lui. Era îmbrăcat cu o
207/462
cămașă de culoarea cerului, călcată, vârâtă în jeanși. De pe buze îi atârna un Camel Light. Mama a coborât să-l salute. El și-a scos ţigara un moment și a vorbit pe tonul încrezător cu care eram obișnuită.
— Întotdeauna e o plăcere să vă văd, doamnă.
I-am privit în oglinda retrovizoare până ce mama a deschis portbagajul. Câteva secunde mai târziu, Augustus a deschis portiera din spatele meu și s-a angajat în complicata întreprindere de a se sui cu un singur picior pe bancheta din spate a unei mașini.
— Vrei să vii în faţă? l-am întrebat.
— Câtuși de puţin, mi-a răspuns. Și, bună, Hazel Grace!
— Bună! i-am răspuns și eu. E OK? l-am întrebat.
— E OK, a spus el.
— OK, am spus și eu.
Mama a urcat și a închis portiera.
— Următoarea oprire, Amsterdam! a anunţat ea.
208/462
Ceea ce nu era tocmai adevărat. Următoarea oprire a fost parcarea de la aeroport, apoi un autobuz ne-a luat de la terminal, apoi un electrocar descoperit ne-a dus la cabina de control. Tipul de la Administraţia Securităţii Transporturilor din faţa noastră striga despre cum ar fi bine ca bagajele noastre să nu conţină explozivi sau arme de foc sau orice lichid în cantitate mai mare de o sută de mili-litri, iar eu i-am spus lui Augustus:
— Observaţie: statul la coadă e o formă de oprimare.
Iar el a spus:
— Pe bune.
Decât să fiu percheziţionată, am ales să trec prin detectorul de metale fără cărucior sau tub, ba chiar și fără bobiţele de plastic din nări. Trecerea prin mașinăria cu raze X a marcat prima dată în ultimele câteva luni când făceam un pas fără oxigen, și aveam o senzaţie uimitoare să merg așa, necon-ectată, să trec Rubiconul, tăcerea mașinăriei con-firmând că eram, pentru o perioadă, oricât de scurtă, o fiinţă nemetalizată.
209/462
Simţeam o suveranitate trupească pe care nu prea pot s-o descriu — vreau doar să spun că eram un copil obișnuit să aibă un rucsac destul de greu pe care îl căram pretutindeni cu mine, cu toate cărţile în el, iar dacă mergeam cu rucsacul în spate mult timp, când îl scoteam, aveam senzaţia că
pluteam.
După circa zece secunde, îmi simţeam plămânii de parcă s-ar fi închis în ei înșiși aidoma florilor la apus. M-am așezat pe o banchetă gri chiar lângă mașinărie și am încercat să-mi recapăt suflul, tusea mea semănând cu o ploaie fină
huruitoare, și m-am simţit foarte nefericită, până ce mi-am recăpătat canula și am pus-o la locul ei.
Chiar și atunci, mă durea. Durerea era mereu acolo, trăgându-mă în interiorul meu, pretinzând să
fie simţită. Întotdeauna aveam senzaţia că mă
trezeam din durere, când ceva din lumea exterioară
necesita brusc atenţia sau comentariul meu. Mama se uita la mine, îngrijorată. Tocmai spusese ceva.
Ce spusese? Apoi mi-am amintit. Mă întrebase ce nu era în regulă.
— Nimic, i-am răspuns.
210/462
— Amsterdam! aproape că a ţipat ea.
I-am surâs.
— Amsterdam, i-am răspuns.
A întins mâna spre mine și m-a ajutat să mă
ridic.
Am ajuns la poarta de îmbarcare cu o oră mai devreme decât ora planificată.
— Doamnă Lancaster, sunteţi o persoană im-presionant de punctuală, a spus Augustus în timp ce se așeza jos, alături de mine, în zona de îmbarcare aproape pustie.
