Nu știam ce să spun. El nu se uita la mine și aveam impresia că îi invadez intimitatea dacă mă

uitam la el. Simţeam că voia să continue. Și-a scos ţigara din gură și s-a zgâit la ea, rulând-o între degetul mare și arătător, apoi a pus-o înapoi.

— Păi, a spus el, ca să fiu cinstit, chiar am un picior grozav.

— Îmi pare rău, i-am spus, îmi pare tare rău.

— Totul e bine, Hazel Grace. Dar, ca să fie limpede, când am crezut că am văzut stafia lui Caroline Mathers la Grupul de Sprijin, n-am fost cu totul fericit. Mă zgâiam, dar nu tânjeam, dacă

înţelegi ce vreau să spun.

Și-a scos din nou pachetul și a pus ţigara la loc.

— Îmi pare rău, i-am spus din nou.

— Și mie, a zis el.

— N-aș vrea niciodată să-ţi fac așa ceva, i-am spus.

260/462

— O, nu m-ar deranja, Hazel Grace. Ar fi un adevărat privilegiu ca tu să-mi frângi inima.

9 Ulmi (în olandeză în original).

Capitolul doisprezece M-am trezit la patru în dimineaţa în Olanda, pregătită pentru acea zi. Toate încercările de a mai dormi au eșuat, așa încât stăteam culcată, cu ventilatorul mecanic pompând aerul și scoţându-l, bucurându-mă de sunetele dragonului, dar dorindu-mi să fi putut să-mi aleg felul în care să respir.

Am recitit din O durere supremă până ce s-a trezit mama și s-a întors spre mine, în jurul orei șase. Și-a cuibărit capul pe umărul meu, ceea ce părea inconfortabil și ușor augustinian.

Spre încântarea mea, personalul hotelului ne-a adus micul dejun în cameră, care consta în

262/462

delicatese, printre alte lucruri interzise de al-cătuirile americane ale micului dejun. Rochia pe care plănuisem să o port când aveam să-l întâlnsc pe Peter Van Houten era cea pe care o îmbrăcasem pentru cina de la Oranjee, așa că, după ce am făcut duș și mi-am pieptănat părul să stea întins de la jumătate, mi-am petrecut următoarele treizeci de minute discutând cu mama numeroasele beneficii și neajunsuri ale ţinutelor, înainte să mă decid să

mă îmbrac cât mai asemănător cu Anna: papuci Chuck Taylor și jeanși negri, așa cum purta ea mereu, și un tricou albastru-deschis.

Tricoul avea un imprimeu ce trimitea la o faimoasă operă de artă suprarealistă a lui René Magritte în care el desenase o pipă, iar sub aceasta scria cu litere înclinate: Ceci n’est pas une pipe ( Aceasta nu e o pipă).

— Nu înţeleg tricoul ăsta, mi-a spus mama.

— Peter Van Houten îl va înţelege, crede-mă.

Există cam șapte mii de aluzii la Magritte în O

durere supremă.

— Dar este o pipă.

263/462

— Ba nu, nu este, i-am spus eu. E desenul un-ei pipe. Ai înţeles? Toate reprezentările unui lucru sunt în mod inerent abstracte. E foarte ingenios.

— Cum de te-ai maturizat într-atât încât să

pricepi lucruri care o zăpăcesc pe bătrâna ta mamă? m-a întrebat ea. Parcă mai ieri îi spuneam unei Hazel de șapte ani de ce este cerul albastru. Pe atunci, mă credeai un geniu.

— De ce este cerul albastru? am întrebat-o.

— De aia, mi-a răspuns.

Am râs.

Pe măsură ce se apropia ora zece, deveneam din ce în ce mai emoţionată: emoţionată să-l cunosc pe Peter Van Houten; emoţionată că ţinuta mea nu era una potrivită; emoţionată că n-aveam să

găsim casa care trebuia, de vreme ce toate casele din Amsterdam cam semănau unele cu altele; emoţionată că aveam să ne rătăcim și n-aveam să

mai găsim drumul înapoi spre Filosoof; emoţionată, emoţionată, emoţionată. Mama tot încerca să-mi vorbească, însă eu nu prea puteam s-o ascult.

Eram pe punctul de a o ruga să urce și să se asigure că Augustus se trezise, când el a ciocănit la ușă.

264/462

Am deschis. El s-a uitat la tricoul meu și a zâmbit.

— Nostim, a spus.

— Nu spune că sânii mei sunt nostimi, i-am zis.

— Chiar aici, a spus mama din spatele nostru.

Dar îl făcusem pe Augustus să roșească și să-l scot suficient din joc încât să pot, în cele din urmă, să suport să-l privesc.

— Ești sigură că nu vrei să vii? am întrebat-o pe mama.

— Azi mă duc la Rijksmuseum și în Vondelpark, a spus ea. În plus, eu una nu pricep cartea asta. Fără supărare. Mulţumiţi-i lui și lui Lidewij din partea noastră, bine?

— Bine, i-am spus.

Am îmbrăţișat-o pe mama, iar ea m-a sărutat deasupra urechii.

Casa lui Peter Van Houten, albă și cu acoperișul terasat, se găsea, exact după ce dădeai colţul de la hotel, pe Vondelstraat, cu faţa spre parc.

Numărul 158. Augustus m-a luat de braţ și, cu cealaltă mână, a luat căruciorul pentru tubul de

265/462

oxigen și am urcat cele trei trepte spre ușa de la intrare, vopsită în negru-albăstrui. Inima îmi bubuia.