Nu știu din ce motiv mă simţeam ca un copil și am luat o înghiţitură din desert pentru a face să

pară că nu era mare lucru pentru mine.

— Iartă-mă, a spus el. N-am intenţionat să

sune așa. Pur și simplu mă gândeam la mine însumi.

— Da, exact asta făceai, i-am spus.

Eram prea plină să pot termina. De fapt, eram îngrijorată că aș fi putut să vomit, deoarece adesea vomitam după ce mâncam. (Nu era vorba de buli-mie, ci de cancer.) Am împins farfuria cu desertul meu spre Gus, dar el a clătinat din cap.

— Iartă-mă, a repetat el, întinzând mâna peste masă spre mâna mea.

L-am lăsat să mă ia de mână.

— Vezi tu, ar putea fi mai rău.

— Cum? l-am întrebat, tachinându-l.

250/462

— Vreau să spun, am o lucrare de caligrafie deasupra toaletei mele pe care scrie: „Scaldă-te zilnic în mângâierea cuvintelor lui Dumnezeu“.

Hazel, aș putea fi cu mult mai rău.

— Sună nesănătos, i-am spus.

— Aș putea fi mai rău.

— Ai putea fi mai rău.

I-am surâs. El chiar mă plăcea. Poate că eram vreo narcisică sau ceva de genul, dar când mi-am dat seama de asta, în acel moment la Oranjee, m-a făcut să-mi placă de el și mai tare.

Când chelnerul nostru a apărut să ia desertul, a spus:

— Masa dumneavoastră a fost plătită de către domnul Peter Van Houten.

Augustus a zâmbit.

— Tipul acesta, Peter Van Houten, nu e nici pe jumătate rău.

Am mers pe jos de-a lungul canalului în timp ce se întuneca. La o stradă depărtare de Oranjee, ne-am oprit lângă o bancă înconjurată de biciclete vechi ruginite, prinse cu lacăte de grilaje și între

251/462

ele. Ne-am așezat, unul lângă altul, cu faţa la canal, iar el m-a cuprins după umeri cu braţul.

Se vedea haloul de lumină provenind din Cartierul Roșu. În pofida faptului că era acea zonă

promiscuă, strălucirea care venea dintr-acolo avea o nuanţă ciudată de verde. Mi-am imaginat mii de turiști îmbătându-se, drogându-se și bântuind pe străduţele înguste.

— Nu-mi vine să cred că mâine o să ne spună, am zis eu. Peter Van Houten ne va spune faimosul sfârșit nescris al celei mai bune cărţi din toate timpurile.

— Plus că ne-a plătit și cina, a zis Augustus.

— Îmi tot închipui cum are să ne perchiz-iţioneze căutând dispozitive de înregistrare înainte să ne spună. Și apoi, se va așeza între noi, pe canapeaua din camera de zi, și va șopti dacă mama Annei s-a măritat cu Olandezul-cu-Lalele.

— Nu uita de Hamsterul Sisif, a adăugat Augustus.

— Exact și, de asemenea, ce soartă îl așteaptă

pe Hamsterul Sisif.

252/462

M-am aplecat în faţă pentru a privi canalul.

Erau atât de multe petale palide de ulm în canale, încât era ridicol.

— O continuare care va exista numai pentru noi, am spus.

— Deci, care e presupunearea ta? m-a întrebat.

— Chiar nu știu. Am disecat totul de o mie de ori. De fiecare dată când o recitesc, am o altă

părere, știi?

El a dat aprobator din cap.

— Tu ai vreo teorie?

— Da. Nu cred că Olandezul-cu-Lalele e un fost pușcăriaș, dar nici nu este așa de bogat cum le face pe ele să creadă. Și mai cred că, după ce Anna moare, mama ei pleacă cu el în Olanda și crede că

vor trăi veșnic acolo, dar nu merge, deoarece ea vrea să fie acolo unde a murit fiica ei.

Nu-mi dădusem seama că el se gândise atât de mult la carte, că O durere supremă contase pentru Gus, indiferent de faptul că eu contam pentru el.

Apa lovea liniștită malurile din piatră ale canalului de sub noi; un grup de tineri a trecut pe lângă noi, strigând unii către ceilalţi într-o

253/462

olandeză guturală, în rafale rapide; bărcuţele, care nu depășeau înălţimea mea, se înecau pe jumătate în canal; mirosul apei care stătuse liniștită prea mult timp; braţul lui care mă trăgea mai aproape de el; piciorul lui adevărat lipit de piciorul meu, de la talpă până la șold. M-am lăsat puţin spre corpul lui.

Gus a tresărit.

— Iartă-mă, ești bine?

A șoptit un da, evident îndurerat.