ce ne-am ciocnit de un tip pe care l-am înjunghiat, după ce l-am făcut să ne spună că ne aflam într-o pivniţă dintr-o închisoare ucraineană, la mai mult
199/462
de un kilometru sub pământ. Pe măsură ce înaintam, efectele sonore — un râu subteran bol-borosind înfuriat, glasuri vorbind în ucraineană și cu accente englezești — te conduceau prin pivniţă, dar nu era nimic de văzut în jocul acesta. După ce am jucat timp de o oră, am început să auzim strigătele unui prizonier disperat, care implora:
— Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă!
— Pauză, a spus Isaac. Aici e momentul în care Gus insistă mereu să-l găsim pe prizonier, cu toate că asta ne reţine de la a câștiga jocul, și singura modalitate de a-l elibera de fapt pe prizonier este să câștigăm jocul.
— Mda, el ia jocurile video prea în serios, i-am spus eu. E puţin cam prea îndrăgostit de metafore.
— Îţi place de el? m-a întrebat Isaac.
— Bineînţeles că-mi place de el. E grozav.
— Dar nu vrei să te combini cu el.
Am ridicat din umeri
— E complicat.
200/462
— Știu ce încerci să faci. Nu vrei să-i dai ceva cu care să nu se descurce. Nu vrei ca el să se com-porte cu tine ca Monica, mi-a spus Isaac.
— Ceva de genul, am fost eu de acord.
Dar nu era asta. Adevărul era că nu voiam ca eu să mă port cu el ca Isaac.
— Ca să fiu dreaptă cu Monica, i-am spus, nici ce i-ai făcut tu ei n-a fost prea frumos.
— Ce i-am făcut eu ei? m-a întrebat el, defensiv.
— Știi tu, orbitul și toate.
— Dar nu e vina mea, a spus Isaac.
— Nu spun că a fost vina ta. Spun că n-a fost frumos.
Capitolul zece Aveam voie să luăm numai o valiză. Eu nu puteam căra una, iar mama a insistat că ea n-ar putea căra două, așa că a trebuit să îndesăm toate lucrurile în valiza aia neagră pe care părinţii mei o primiseră drept cadou de nuntă cu un milion de ani în urmă, o valiză care se presupunea că avea să-și ducă traiul în locuri exotice, dar a sfârșit prin a merge în Dayton și înapoi, unde Morris Property, Inc., deţinea o filială pe care tata o vizita adesea.
M-am contrazis cu mama pe motiv că ar trebui să beneficiez de ceva mai mult de jumătate din valiză, de vreme ce, în primul rând, fără mine și
202/462
cancerul meu n-am fi mers niciodată la Amsterdam. Mama miza pe faptul că, fiind de două ori mai mare decât mine și necesitând, în consecinţă, mai mult material fizic pentru a-și păstra modestia, i se cuveneau cel puţin două treimi din valiză.
La sfârșit, am pierdut amândouă. Așa merge treaba.
Zborul nostru nu decola până la prânz, dar mama m-a trezit la cinci și jumătate, aprinzând lumina și strigând:
— AMSTERDAM!
A alergat toată dimineaţa, asigurându-se că
aveam adaptoare internaţionale și verificând de patru ori numărul de tuburi de oxigen pe care urma să le luăm cu noi și dacă erau pline etc., timp în care eu m-am rostogolit din pat, mi-am pus pe mine Ţinuta de Călătorie la Amsterdam (jeanși, un top roz și un pulover negru, în caz că ar fi fost frig în avion).
Pe la șase și un sfert, mașina era încărcată, moment în care mama a insistat să luăm micul dejun cu tata, în pofida faptului că eu aveam o opoziţie morală faţă de mâncatul înainte de ivirea
203/462
zorilor, pe motiv că nu eram vreo ţărăncuţă din Rusia secolului al nouăsprezecelea care trebuia să
se fortifice pentru o zi de muncă pe ogor. Dar, oricum, am încercat să-mi vâr în stomac niște ouă, în timp ce mama și cu tata savurau aceste variante de Egg McMuffins, făcute în casă, care le plăceau.
— De ce sunt alimentele pentru micul dejun alimente pentru micul dejun? i-am întrebat eu.
Adică, de ce nu avem curry la micul dejun?
— Hazel, mănâncă!
— Dar de ce? am întrebat eu. Vorbesc serios: cum de au căpătat ochiurile exclusivitatea pentru micul dejun? Poţi să pui costiţă într-un sendviș fără
s-o ia cineva razna. Dar în momentul în care sendvișul tău conţine ou, bum!, e un sendviș pentru micul dejun.
Tata mi-a răspuns cu gura plină.
— Când vă întoarceţi, vom lua micul dejun la cină. Ne-am înţeles?
