— Iartă-mă, i-am spus. Un umăr osos.

— E în regulă, a zis el. Drăguţ, de fapt.

Am stat acolo destul de mult timp. În cele din urmă, mâna lui mi-a abandonat umărul și s-a așezat pe spătarul băncii. În cea mai mare parte a timpului, am privit ţintă la canal. Mă întrebam cum făcuseră ca acest loc să existe, deși, probabil, fusese scufundat sub ape, și îmi imaginam că eram pentru doamna doctor Maria un soi de Amsterdam, pe jumătate înecată în mod nefiresc, iar asta m-a făcut să mă gândesc la moarte.

— Pot să te întreb despre Caroline Mathers?

254/462

— Și mai spui că nu există viaţa de apoi, mi-a răspuns el fără să se uite la mine. Dar, da, desigur.

Ce-ai vrea să știi?

Aș fi vrut să știu dacă el ar fi fost în regulă

dacă eu aveam să mor. Voiam să nu fiu o grenadă, să nu fiu o forţă malefică în vieţile oamenilor pe care îi iubeam.

— Doar, ceva de genul, ce s-a întâmplat.

A oftat, expirând atât de prelung, încât plămânilor mei de rahat li s-a părut că se mândrea.

Și-a vârât o ţigară în gură.

— Știi că nu există un loc de joacă mai puţin frecventat decât un loc de joacă dintr-un spital, nu?

Am încuviinţat din cap.

— Ei bine, eram la Memorial de vreo două

săptămâni când mi-au tăiat piciorul și tot tacâmul.

Eram la etajul al cincilea și aveam o priveliște asupra locului de joacă, care era, desigur, cât se poate de pustiu. Eram cufundat în rezonanţa metaforică a terenului de joacă pustiu din curtea spitalu-lui. Dar atunci, fata asta a început să se arate zilnic, singură pe terenul de joacă, dându-se într-un leagăn de una singură, așa cum ai vedea într-un

255/462

film sau ceva de genul. Prin urmare, am rugat-o pe una dintre asistentele mai drăguţe să vorbească cu fata, iar asistenta mi-a adus-o în vizită și ea era Caroline, iar eu mi-am folosit charisma imensă ca s-o cuceresc.

S-a oprit, așa încât eu m-am decis să spun ceva.

— Nu ești chiar așa de charismatic, i-am spus.

A râs batjocoritor, nevenindu-i să creadă.

— Ești mai mult sexy, i-am explicat.

A izbucnit în hohote de râs.

— Chestia cu morţii…, a spus, apoi s-a oprit.

Chestia e că pari un ticălos dacă nu-i idealizezi puţin, dar adevărul este… complicat, așa cred.

Cum s-ar spune, ești familiarizată cu figura stoicului și a victimei cancerului, hotărâte să lupte eroic împotriva cancerului care îi macină cu puteri supraomenești și să nu se plângă niciodată sau să

înceteze să zâmbească chiar și la sfârșit etcetera?

— Mda, am spus. Ei sunt suflete generoase și bune a căror simplă respiraţie e o Inspiraţie Pentru Noi Toţi. Sunt atât de puternici! Îi admirăm atât de mult!

256/462

— Corect, dar zău, vreau să spun că, în afară

de noi, evident, din punct de vedere statistic, e puţin probabil ca puștii bolnavi de cancer să fie grozavi sau miloși sau perseverenţi sau altfel.

Caroline era mereu irascibilă și nefericită, dar eu o plăceam. Îmi plăcea sentimentul că ea mă alesese drept singura persoană din lume pe care să n-o urască, așa că vezi tu, ne-am petrecut tot timpul glumind pe seama celorlaţi. Glumind pe seama as-istentelor și a celorlalţi copii și a familiilor noastre și a oricui altcuiva. Dar nu știu dacă asta era ea sau tumoarea. Adică, una dintre asistentele ei mi-a spus odată că acel gen de tumoare pe care îl avea Caroline e cunoscut printre cei din lumea medicală

drept Tumoarea Ticăloasă, căci te transformă întrun monstru. Așa că, iat-o pe fata căreia îi lipsea o cincime din creier și care tocmai suferise o re-venire a Tumorii Ticăloase, astfel încât ea nu era, știi tu, tocmai modelul de perfecţiune al eroismului copilului stoic, bolnav de cancer. Era… vreau să

spun, era o ticăloasă. Dar nu poţi să spui asta, căci avea tumoarea și până la urmă, a murit. Și avea o mulţime de motive să fie neplăcută, știi?

257/462

Știam.

— Știi partea aia din O durere supremă când Anna se plimbă pe terenul de fotbal pentru a se duce la ora de educaţie fizică sau ce-o fi fost, și ca-de cu faţa în iarbă și atunci își dă seama că i-a revenit cancerul în sistemul ei nervos, și nu se poate ridica, și faţa ei e la un centimetru distanţă de iarba de pe terenul de fotbal, iar ea este blocată acolo, uitându-se la iarbă de aproape, observând modul în care cade lumina și… nu-mi amintesc replica, dar există ceva de genul că Anna are o revelaţie în stilul lui Whitman a definiţiei umanităţii, care este oportunitatea de a te minuna de măreţia creaţiei sau așa ceva. Știi partea asta?

— Știu partea asta, i-am spus.

— Așa că, după aceea, în timp ce-mi scoteam maţele cu chimioterapia, din nu știu ce motiv, m-am hotărât să mă simt cu adevărat plin de speranţă.

Nu în mod deosebit în legătură cu supravieţuirea, dar mă simţeam așa cum se simte Anna în carte, acel sentiment de bucurie și de recunoștinţă doar pentru a putea să te minunezi de toate. Între timp, lui Caroline îi era din ce în ce mai rău. După un

258/462

timp s-a dus acasă și au fost momente când am crezut că am fi putut avea, să spunem, o relaţie normală, dar de fapt nu puteam, zău, căci ea nu avea niciun filtru între gândurile și discursul ei, ceea ce era trist și neplăcut și adesea dureros. Dar, vreau să spun, nu poţi părăsi o fată cu tumoare cerebrală. Iar părinţii ei mă plăceau și ea avea un frăţior care e chiar un puști grozav. Te întreb, cum s-o părăsești? E pe moarte.

A durat o veșnicie. A durat aproape un an și a fost anul în care ieșeam cu fata asta care izbucnea pur și simplu în râs fără niciun motiv și arăta spre proteza mea și mă striga Ciot.

— Nu se poate! am spus eu.

— Ba da. Adică, era tumoarea. Îi devora creierul, știi? Sau nu era tumoarea. N-aveam cum să știu, căci ele erau inseparabile, ea și tumoarea.

Dar era tot mai bolnavă, adică, tot repeta aceleași povești și râdea de propriile-i comentarii, chiar dacă mai spusese același lucru de o sută de ori în ziua respectivă. Ca de exemplu, făcea aceeași glumă întruna, săptămână de săptămână: „Gus are

259/462

picioare grozave. Vreau să spun picior.“ Apoi râdea ca o nebună.

— O, Gus! am zis. Asta e…