— Nu vreau să iau „micul dejun la cină“, i-am răspuns eu, încrucișând furculiţa și cuţitul pe farfuria aproape plină. Vreau să mănânc ochiuri la cină, fără această idee ridicolă că o masă care
204/462
include ochiuri e mic dejun, chiar dacă are loc la vremea cinei.
— Hazel, trebuie să-ţi alegi bătăliile pe lumea asta, mi-a zis mama. Dar dacă asta e chestiunea în care vrei să izbândești, noi îţi vom sta alături.
— La un pas în spatele tău, a adăugat tata, iar mama a râs.
Oricum, știam că era o prostie, dar chestia cu ochiurile mă făcuse să mă simt aiurea.
După ce au terminat de mâncat, tata a spălat vasele și ne-a condus la mașină. Bineînţeles, a început să plângă și m-a sărutat pe obraz, atingându-mă cu faţa lui ţepoasă și udă. Și-a lipit nasul de po-metele meu și mi-a șoptit:
— Te iubesc. Sunt așa de mândru de tine!
( Pentru ce? m-am întrebat eu.)
— Mulţumesc, tată.
— Ne vedem peste câteva zile, bine, scumpo?
Te iubesc tare mult!
— Și eu te iubesc, tati!
I-am zâmbit.
— Și nu sunt decât trei zile.
205/462
În timp ce dădeam cu spatele, ieșind de pe alee, am continuat să-i fac cu mâna. Și el îmi făcea cu mâna și plângea. Mi-a trecut prin minte că probabil se gândea că s-ar fi putut să nu mă mai vadă
niciodată, ceea ce probabil gândea în fiecare dimineaţă a vieţii lui, ducându-se la serviciu, ceea ce probabil că era nașpa.
Am mers cu mașina acasă la Augustus și, când am ajuns acolo, mama a vrut ca eu să rămân în mașină să mă odihnesc, dar, oricum, am mers și eu cu ea până la ușă. Apropiindu-ne de casă, am auzit pe cineva plângând înăuntru. Nu m-am gândit că ar fi Gus, căci nu semăna cu tonul grav al glasului lui, dar atunci mi-am dat seama că vocea era în mod cert o variantă sucită a spuselor sale:
—
DEOARECE
ESTE
VIAŢA
MEA,
MAMĂ. ÎMI APARŢINE MIE.
Iar mama și-a petrecut repede braţul peste umerii mei și m-a răsucit spre mașină, mergând iute, iar eu am zis:
— Mamă, ce s-a întâmplat?
Iar ea mi-a spus:
— Hazel, nu se cade să tragem cu urechea.
206/462
Am urcat din nou în mașină și i-am trimis un mesaj lui Augustus, zicându-i că suntem afară și că-l așteptăm când e gata.
O vreme, ne-am uitat lung la casă. Lucrul ciudat în legătură cu casele este că arată de parcă
nu s-ar petrece nimic înăuntru, în pofida faptului că
ele cuprind cea mai mare parte a vieţilor noastre.
M-am întrebat dacă acesta era rostul arhitecturii.
— Ei bine, a spus mama după un timp, cred că
e destul de devreme.
— Aproape de parcă n-ar fi trebuit să mă
trezesc la cinci treizeci, am spus eu.
Mama a întins mâna spre spaţiul dintre noi, și-a luat cana de cafea și a sorbit din ea. Telefonul mi-a bâzâit. Un mesaj de la Augustus.
