M-am așezat și eu pe scaunul de lângă el.
— Deci, cum îţi merge?
— Bine. Bucuros să fiu acasă, cred. Gus mi-a spus că ai fost la terapie intensivă.
— Da, am zis.
— Nașpa, a zis el.
— Acum sunt mult mai bine, i-am spus.
Mâine plec la Amsterdam cu Gus.
— Știu. Sunt destul de la curent cu viaţa ta, căci Gus niciodată Nu. Vorbește. Despre. Nimic.
Altceva.
Am zâmbit. Patrick și-a dres vocea și a spus:
— S-ar putea să ne așezăm cu toţii?
Mi-a întâlnit privirea.
— Hazel! a exclamat el. Mă bucur tare mult să
te văd!
194/462
S-au așezat cu toţii, și Patrick a început să
povestească din nou despre lipsa boașelor sale, iar eu am intrat în rutina Grupului de Sprijin: să comunic prin oftaturi cu Isaac, să-mi pară rău pentru toţi cei din încăpere și, de asemenea, pentru toţi cei aflaţi dincolo de ea, să împart conversaţiile pe zone pentru a mă concentra asupra lipsei respiraţiei mele și a durerii. Lumea continua, așa cum o făcea, fără
participarea mea integrală, și m-am trezit din rever-ie numai atunci când cineva mi-a pronunţat numele.
Era Lida cea Puternică. Lida în remisiune.
Blonda, sănătoasa, robusta Lida, cea care făcea parte din echipa de înot a liceului ei. Lida, cea căreia nu-i lipsea decât apendicele, rostindu-mi numele, spunând:
— Hazel este o adevărată inspiraţie pentru mine, zău că e. Ea chiar continuă să lupte, trezindu-se în fiecare dimineaţă și ducându-se la război fără să se plângă. Este atât de puternică!
Este mult mai puternică decât mine. Mi-aș dori să
am tăria ei.
195/462
— Hazel? m-a întrebat Patrick. Cum te face asta să te simţi?
Am ridicat din umeri și m-am uitat spre Lida.
— Ţi-aș da tăria mea, dacă aș putea avea re-misiunea ta.
M-am simţit vinovată de îndată ce am spus-o.
— Nu cred că asta a vrut Lida să spună, a zis Patrick. Cred că ea…
Dar eu nu mai ascultam.
După rugăciunile pentru vii și litania nesfârșită
pentru cei morţi (cu Michael alipit la final), ne-am prins de mâini și am spus:
— Să ne trăim cele mai bune vieţi azi!
Imediat, Lida s-a repezit spre mine, plină de scuze și explicaţii.
— Nu, nu, e în regulă, i-am spus, expediind-o cu un gest și întorcându-mă apoi către Isaac: Vrei, te rog, să mă însoţești sus?
El m-a luat de braţ și l-am condus spre lift, recunoscătoare că aveam o scuză să evit scările.
Aproape că reușiserăm să parcurgem drumul spre lift, când am văzut-o pe mama lui stând într-un colţ
al Inimii.
196/462
— Aici sunt, i-a spus ea lui Isaac, iar el a schimbat braţul meu cu el ei, înainte să întrebe: Vrei să vii cu noi?
