dată, exact în ziua în care ne cunoscuserăm.

— Asta nu constituie o problemă, a spus chelnerul.

— Grozav. Și mai putem căpăta din asta? a întrebat Gus despre șampanie.

— Desigur, a spus chelnerul nostru. Tinerii mei prieteni, am îmbuteliat toate stelele din seara asta. Îh, confetti, a spus el și a înlăturat o sămânţă

de pe umărul meu gol. De mulţi ani n-a mai fost atât de rău. Sunt pretutindeni. Foarte enervant.

Chelnerul a plecat. Am privit seminţele de confetti căzând din cer, sărind pe pământ, purtate de briză, duse apoi în canal.

— Mi-e greu să cred că așa ceva ţi se poate părea enervant, a spus Augustus după un timp.

— Cu toate astea, oamenii se obișnuiesc cu frumuseţea.

— Eu încă nu m-am obișnuit cu tine, mi-a spus el, zâmbind.

Am simţit că roșesc.

241/462

— Îţi mulţumesc că ai venit la Amsterdam, mi-a spus el.

— Eu îţi mulţumesc că m-ai lăsat să-ţi deturnez dorinţa, i-am răspuns.

— Îţi mulţumesc pentru că te-ai îmbrăcat cu rochia asta care e… uau! a exclamat el.

Am clătinat din cap, încercând să nu zâmbesc.

Nu voiam să fiu o grenadă. Dar totuși el știa ce face, nu-i așa? Era și alegerea lui.

— Hei, cum se termină poemul acela? m-a întrebat.

— Care?

— Cel pe care mi l-ai recitat în avion.

— A, „Prufrock“? Se termină: „Și-am adăstat în iatacurile mării adânci/ Lângă sirenele cu creștetul de ierburile mării încununat/ Până când glasurile omenești ne-au trezit — și atunci ne-am înecat“.

Augustus și-a scos o ţigară și a bătut filtrul de masă.

— Glasurile stupide ale oamenilor mereu strică totul.

242/462

Chelnerul a sosit cu încă două pahare de șampanie și cu ceea ce el numea „Sparanghel alb bel-gian cu infuzie de lavandă“.

— Nici eu n-am mai băut șampanie, a spus Gus după ce el a plecat. În caz că te întrebai sau mă rog. De asemenea, nici sparanghel alb n-am mai mâncat.

Mi-am mușcat buza.

— E uimitor, l-am lăudat eu.

A luat o gură și a înghiţit.

— Doamne! Dacă sparanghelul ar avea mereu gustul ăsta, aș fi și eu vegetarian.

Pe canalul de sub noi s-au apropiat niște persoane într-o barcă lăcuită. Una dintre ele, o femeie cu părul blond, ondulat, de vreo treizeci de ani, bea bere, apoi a ridicat paharul spre noi și a strigat ceva.

— Nu vorbim olandeza, a strigat Gus înapoi, spre ea.

Altcineva a strigat o traducere:

— Frumosul cuplu e frumos.

243/462

Mâncarea era atât de bună, încât cu fiecare fel conversaţia noastră evolua în celebrări fragmentare ale gustului delicios al acesteia:

— Mi-aș dori ca risotto Dragon cu morcovi să

fie o persoană, să-l pot lua la Las Vegas și să mă

căsătoresc cu el.

— Șerbet de mazăre dulce, ești atât de magnific!

Aș fi vrut să-mi fost mult mai foame.

După gnocchi cu usturoi și frunze de muștar roșu, chelnerul a spus:

— Urmează desertul. Dar, mai întâi, mai doriţi niște stele?

Am clătinat din cap. Două pahare erau suficiente pentru mine. Șampania nu constituia nicio excepţie pentru toleranţa mea ridicată la depresive și analgezice; mă simţeam încălzită, dar nu beată.

Însă nici nu voiam să mă îmbăt. Seri ca aceea nu se întâmplau prea des și voiam să mi-o pot aminti.

— Mmmm, am spus după ce a plecat chelnerul, iar Augustus zâmbea nătâng privind canalul în aval, în timp ce eu îl priveam în amonte.

244/462

Aveam o mulţime de lucruri la care să ne uităm, așa încât tăcerea nu părea stânjenitoare, dar voiam ca totul să fie perfect. Era perfect, așa cred, dar aveam senzaţia că cineva încerca să pună în scenă Amsterdamul din imaginaţia mea, făcând greu de uitat faptul că această cină, ca de altfel toată excursia, era o indemnizaţie specială pentru cancer. Voiam ca noi să vorbim și să glumim nestânjeniţi, ca și cum am fi fost acasă, pe canapea, dar în toate se resimţea o stare de tensiune.

— Nu e costumul meu pentru înmormântări, a spus el după o vreme. Când am aflat prima oară că

eram bolnav — vreau să zic, mi-au spus că aveam optzeci și cinci la sută șanse să mă vindec. Știu că

asta înseamnă o mare șansă, dar mă tot gândeam că