Taxiul a pătruns în trafic și ne-am îndreptat spre o autostradă cu multe indicatoare albastre cu vocale duble: Oosthuizen, Haarlem. Dincolo de autostradă se întindea, pe kilometri întregi, terenul neted, întrerupt pe alocuri de imense cartiere de clădiri de birouri. Pe scurt, Olanda semăna cu Indianapolis, numai că avea mașini mai mici.

— Acesta e Amsterdamul? l-am întrebat pe șoferul de taxi.

230/462

— Da și nu, mi-a răspuns el. Amsterdamul este asemenea inelelor unui copac: devine tot mai bătrân pe măsură ce te apropii de centrul său.

Totul s-a întâmplat deodată: am ieșit de pe autostradă și iată șirurile de case care se înclinau riscant spre canale, biciclete omniprezente și cafenele care făceau publicitate: ÎNCĂPERE

MARE PENTRU FUMAT. Am trecut peste un canal, și de pe pod am văzut zecile de ambarcaţiuni-case acostate de-a lungul canalului.

Nu semăna deloc cu America. Semăna cu un tablou vechi, dar adevărat — totul dureros de idilic în lumina dimineţii —, și m-am gândit la cât de minunat de straniu ar fi să locuiești într-un loc un-de aproape totul fusese construit de cei care muriseră.

— Casele astea sunt foarte vechi? l-a întrebat mama.

— Multe dintre casele de pe canal datează din Perioada de Aur, secolul al șaptesprezecelea, a răspuns el. Orașul nostru are o istorie vastă, cu toate că mulţi turiști nu vor să viziteze decât Cartierul Roșu.

231/462

S-a oprit.

— Unii dintre turiști consideră Amsterdamul ca fiind orașul păcatului, dar în realitate e orașul libertăţii. Iar în libertate, cei mai mulţi oameni de-scoperă păcatul.

Toate camerele din hotelul Filosoof purtau numele unor filosofi: mama și cu mine eram cazate la parter, în Kierkegaard; Augustus era la un etaj deasupra noastră, în camera Heidegger. Camera noastră era mică: un pat dublu lipit de perete, cu ventilatorul meu mecanic, un concentrator de oxigen și o duzină de tuburi de oxigen la picioarele patului. Lângă echipament, exista un scaun tapiţat cu un model în linii șerpuite, zdrenţuit, un birou și un raft de cărţi deasupra patului, care conţinea colecţia de opere a lui Søren Kierkegaard. Pe birou am găsit un coș din nuiele plin cu daruri de la Djinni: saboţi din lemn, un tricou portocaliu cu Olanda, ciocolată și alte delicatese.

Hotelul Filosoof era localizat alături de cel mai faimos parc olandez, Vondelpark. Mama a vrut să se ducă să se plimbe, dar eu eram super-obosită, așa că am dat drumul la ventilatorul

232/462

mecanic și mi-am pus masca. Detestam să vorbesc cu ea pe faţă, dar am spus totuși:

— Du-te în parc, iar când mă trezesc, te sun.

— Bine, a spus ea. Somn ușor, iubito!

Dar, când m-am trezit câteva ore mai târziu, ea stătea așezată pe scaunul antic din colţ, citind un ghid.

— Bună dimineaţa, i-am spus eu.

— De fapt, e după-amiază târziu, mi-a răspuns ea, ridicându-se cu un oftat de pe scaun.

A venit lângă pat, a pus un tub în cărucior și l-a conectat în timp ce eu mi-am scos masca ventilatorului și mi-am vârât bobiţele în nas. L-a reglat pentru 2,5 litri pe minut — șase ore până ce aveam să-l schimb —, apoi m-am ridicat.

— Cum te simţi? m-a întrebat ea.

— Bine, i-am spus. Grozav. Cum ţi s-a părut Vondelpark?

— Am sărit peste el, mi-a spus ea. Însă am citit totul despre el în ghid.

— Mamă! am spus eu, nu trebuie să stai aici.

A ridicat din umeri.

233/462

— Știu. Așa am vrut eu. Îmi place să te privesc cum dormi.

— Spuse ciudata.

A râs, dar eu tot prost mă simţeam.

— Vreau să te distrezi sau ceva de genul ăsta, bine?

— Bine. O să mă distrez în seara asta, în regulă? O să fac lucruri nebunești, de-ale mamelor, în timp ce tu cu Augustus veţi lua cina.

— Fără tine? am întrebat-o.

— Da, fără mine. De fapt, aveţi rezervări întrun loc care se cheamă Oranjee, mi-a spus ea. Asistenta domnului Van Houten a aranjat totul. E într-o zonă din apropiere care se numește Jordaan. Foarte șic, conform ghidului. După colţ, există o staţie de tramvai. Augustus deţine toate indicaţiile. Puteţi lua masa afară, privind ambarcaţiunile care trec.

Va fi minunat. Cât se poate de romantic.

— Mamă!

— Zic și eu, a spus ea. Ar trebui să te îmbraci.

Rochia de vară, din bumbac, poate?

Cineva s-ar putea minuna din pricina nebuniei situaţiei: o mamă care își trimite fiica de

234/462

șaisprezece ani singură, cu un băiat de șaptesprezece ani, într-un oraș străin, renumit pentru permisivitatea sa. Dar și acesta e un efect secundar al morţii: n-aș fi putut să alerg, să dansez sau să

mănânc alimente bogate în azot decât în orașul libertăţii, iar eu mă număram printre cei mai eliber-aţi dintre locuitorii acestuia.

Chiar m-am îmbrăcat cu rochia de vară din bumbac — chestia aia cu imprimeu albastru, cloș, până la genunchi, de la Forever 21 — și cu colanţi și balerini Mary Janes, căci voiam să fiu puţin mai scundă decât el. Am intrat în baia caraghios de mică și m-am luptat cu părul meu până ce totul arăta a Natalie Portman de la începutul anilor 2000. La șase după-amiaza fix (ora prânzului acasă), s-a auzit un ciocănit la ușă.

— Da? am întrebat eu prin ușă.

La hotelul Filosoof nu exista gaura cheii.

— Bine, a răspuns Augustus.

Îi auzeam ţigara din gură. M-am examinat.

Rochia de vară expunea o mare parte din cutia mea toracică și din claviculă, așa cum Augustus nu mai văzuse niciodată. Nu era obscen sau ceva de genul

235/462