I-am spus că aveam.
— Bine, desenează un cerc.
M-am conformat.
— Acum, desenează un cerc mai mic în interiorul cercului.
Am făcut-o.
— Cercul mai mare reprezintă virginii. Cel mai mic reprezintă băieţii de șaptesprezece ani cu un singur picior.
Am râs iar și i-am spus că, deși cele mai multe relaţionări sociale au loc la spitalele pentru copii, asta nu încurajează promiscuitatea, apoi am vorbit
178/462
despre comentariul genial al lui Peter Van Houten despre ticăloșia timpului și, cu toate că eu eram în patul meu, iar el în subsolul lui, chiar aveam senzaţia că eram din nou în cea de-a treia dimensiune necreată — reprezenta un loc pe care chiar îmi făcea plăcere să-l vizitez în compania lui.
Apoi am închis, iar tata și mama au intrat în camera mea și, deși nu era suficient de mare pentru noi toţi, s-au așezat de o parte și de cealaltă a patului și am urmărit ANTM la micul televizor din camera mea. Fata aia, Selena, care nu-mi plăcea deloc, a fost eliminată, ceea ce m-a făcut tare fericită.
Apoi, mama m-a conectat la ventilatorul mecanic și m-a învelit, iar tata m-a sărutat pe frunte, înţepându-mă cu barba lui nerasă, după care am închis ochii.
Ventilatorul mecanic a preluat în mod esenţial controlul respiraţiei mele, dincolo de mine, ceea ce mă cam enerva, dar chestia grozavă era că scotea sunetele alea, huruind la fiecare inspiraţie și zbârnâind când expiram. Mă tot gândeam că suna ca un dragon care respira în același timp cu mine, de parcă aș fi avut acest dragon drept animal de
179/462
companie cuibărit lângă mine și care ţinea suficient de mult la mine, încât să-și potrivească respiraţia după a mea. La asta mă gândeam când m-am scufundat în somn.
M-am trezit târziu în ziua următoare. M-am uitat la televizor din pat și mi-am verificat e-mailurile, iar după o vreme am început să compun un e-mail pentru Peter Van Houten despre cum nu puteam să vin la Amsterdam, dar juram pe viaţa mamei mele că n-aveam să împărtășesc nimănui nicio informaţie despre personaje, că nici măcar nu voiam să le împărtășesc, deoarece eram o persoană
teribil de egoistă și că îl rugam să-mi spună măcar dacă Olandezul-cu-Lalele e pe bune și dacă mama Annei se mărită cu el și, de asemenea, despre Hamsterul Sisif.
Dar nu l-am trimis. Era prea patetic, chiar și pentru mine.
În jur de ora trei, când mi-am imaginat că
Augustus se întorsese acasă de la școală, m-am dus în curtea din spate și l-am sunat. În timp ce telefonul suna, m-am așezat pe iarbă, care nu fusese tunsă și era înţesată de păpădii. Leagănul era tot
180/462
acolo, iar șănţuleţul pe care îl săpasem în copilărie când îmi făceam vânt pentru a mă înălţa mai sus era năpădit de ierburi. Mi-am amintit când l-a adus tata acasă de la Toys „R“ Us și l-a montat împreună cu un vecin în curtea din spate. A insistat să se dea el primul ca să-l verifice, iar afurisitul aproape că s-a stricat.
Cerul era cenușiu și norii erau joși și plini de ploaie, dar încă nu începuse să plouă. Am închis când am auzit vocea lui Augustus la mesageria vocală și am pus mobilul jos, pe pământ, lângă mine, continuând să mă uit la leagăn, gândindu-mă că aș
renunţa bucuroasă la restul zilelor mele de boală
pentru câteva în care să fiu sănătoasă. Am încercat să-mi spun că ar putea fi și mai rău, că lumea nu era o fabrică de îndeplinit dorinţe, că trăiam cu cancerul, nu muream de cancer, că nu trebuia să-l las să mă ucidă înainte să mă omoare, și atunci am început pur și simplu să murmur stupid stupid stupid stupid stupid stupid, iar și iar, până ce sunetul și-a pierdut cu totul înţelesul. Încă îl mai rosteam când m-a sunat el.
— Bună, i-am spus.
181/462
— Hazel Grace, a zis.
— Bună, am repetat.
— Hazel Grace, plângi?
— Cam așa ceva.
— De ce? a întrebat el.
— Deoarece tocmai… vreau să merg la Amsterdam și vreau ca el să-mi spună ce se întâmplă
după ce cartea se termină, și m-am săturat de viaţa mea particulară, și cerul mă deprimă, și există
leagănul pe care mi l-a făcut tata când eram mică.
— Trebuie să văd imediat acest leagăn de lacrimi, mi-a spus el. Ajung în douăzeci de minute.
Am rămas în curtea din spate, deoarece mama era mereu îngrijorată și mă dădăcea când plângeam, căci nu plângeam des și știam că ar fi vrut să vorbim și să discutăm dacă n-ar trebui să
schimbăm medicaţia, iar gândul la toată conversaţia asta mă făcea să vomit.
Nu că aș fi avut o amintire deosebit de vie și luminoasă a unui tată sănătos împingând un copil sănătos și copilul spunând: „Mai sus, mai sus, mai sus“ sau vreun moment metaforic rezonant.
Leagănul stătea pur și simplu acolo, abandonat,
182/462
