— Dar nu răsare, i-am spus eu.

— Undeva răsare, a replicat el, iar după o clipă a spus: Observaţie — ar fi grozav să poţi

220/462

zbura într-un avion super-rapid care ar urmări, o vreme, răsăritul soarelui în lume.

— De asemenea, aș trăi mai mult.

M-a privit pieziș.

— Știi tu, datorită relativităţii sau cam așa ceva.

Părea în continuare confuz.

— Îmbătrânim mai lent când ne mișcăm mai repede versus atunci când stăm nemișcaţi. Deci, chiar acum, timpul trece mai lent pentru noi decât pentru oamenii de pe pământ.

— Gagicile de la colegiu, a spus el. Sunt așa de deștepte!

Mi-am dat ochii peste cap. Și-a ciocnit genunchiul lui (cel real) de genunchiul meu și eu mi-am ciocnit genunchiul de al lui.

— Ţi-e somn? l-am întrebat eu.

— Deloc, mi-a răspuns el.

— Mda, am spus. Nici mie.

Medicamentele pentru dormit și narcoticele nu aveau același rezultat la mine, așa cum aveau la oamenii normali.

221/462

— Vrei să vedem alt film? m-a întrebat el. Au un film cu Portman din Perioada ei Hazel.

— Vreau să vedem ceva ce tu n-ai mai văzut.

În cele din urmă, am vizionat 300, un film de război despre 300 de spartani care apărau Sparta de o invazie a unei armate de, să spunem, un miliard de persani. Din nou, filmul lui Augustus a început înaintea filmului meu și, după ce l-am auzit câteva minute zicând: „Fir-ar!“ sau: „Fatalitate!“ de fiecare dată când cineva era ucis într-un mod dur, mă rezemam de cotieră și-mi lăsam capul pe umărul lui, astfel încât să-i văd ecranul și să putem, de fapt, să vizionăm împreună filmul.

300 înfăţișa o colecţie considerabilă de flăcăi fără cămăși, robuști și unși cu ulei din belșug, așa că nu era în mod special dificil de privit, dar era mai mult o chestiune de săbii încrucișate inutil.

Trupurile persanilor și ale spartanilor începuseră să

se adune grămezi și nu-mi puteam da seama de ce persanii erau atât de răi și spartanii atât de grozavi.

„Contemporaneitatea“, pentru a cita din ODS, „se specializează în genul de bătălii în care nimeni nu pierde nimic de valoare, cu excepţia discutabilă a

222/462

propriilor vieţi.“ Și așa era și cu încleștarea dintre acei titani.

Spre sfârșitul filmului, aproape toţi sunt morţi și există acel moment de nebunie când spartanii încep să construiască un zid de cadavre. Morţii se transformă într-un obstacol stând între persani și drumul către Sparta. Am găsit sângele puţin cam nejustificat, așa că, pentru o secundă, mi-am luat privirea de la ecran, întrebându-l pe Augustus:

— Câţi morţi crezi că sunt?

El m-a concediat cu un gest din mână.

— Sst! Sst! Devine interesant.

Când persanii au atacat, au fost nevoiţi să se caţăre pe zidul din cadavre, iar spartanii au putut să

cucerească poziția din vârful mormanului de cadavre, iar pe măsură ce trupurile se adunau, zidul din martiri devenea tot mai înalt și, prin urmare, tot mai greu de urcat, și făceau cu toţii uz de săbii/

trăgeau săgeţi, iar râuri de sânge curgeau la vale de pe Muntele Morţii etc.

Mi-am ridicat o clipă capul de pe umărul lui pentru a lua o pauză de la sânge și de a-l privi pe Augustus cum se uita la film. Am privit propriul

223/462

meu ecran printre gene, pe măsură ce muntele se mărea din pricina cadavrelor persanilor și ale spartanilor. Când persanii i-au învins pe spartani, m-am uitat din nou la Augustus. Cu toate că băieţii buni tocmai pierduseră, Augustus părea de-a dreptul cuprins de veselie. M-am lipit iar de el, dar am continuat să ţin ochii închiși până ce bătălia a luat sfârșit.

Când se derula genericul, și-a scos căștile și mi-a spus:

— Iartă-mă, eram pătruns de nobleţea sacrificiului. Ce spuneai?

— Câţi morţi crezi că sunt?

— Vrei să spui, câte personaje fictive au murit în filmul de ficţiune? Nu destui, a glumit el.

— Nu, vreau să spun, dintotdeauna. Câţi oameni au murit în total?

— Întâmplător, știu răspunsul la întrebarea asta, mi-a spus el. Există șapte miliarde de oameni în viaţă și circa nouăzeci și opt de miliarde de morţi.

224/462

— A, am spus eu. Aș fi zis că poate de vreme ce creșterea demografică a fost atât de rapidă, sunt mai mulţi oameni în viaţă decât au murit în total.

— Sunt circa paisprezece morţi la un om viu, a spus el.

Genericul a continuat să se deruleze. A durat destul să identifice toate acele cadavre, bănuiesc.

Continuam să ţin capul pe umărul lui.

— Am făcut niște cercetări pe această temă în urmă cu vreo doi ani, a continuat Augustus. Mă întrebam dacă ar putea fi amintiţi toţi. Adică, dacă

ne-am organiza și i-am repartiza fiecărei persoane în viaţă un anumit număr de cadavre, ar fi oare su-ficienţi oameni vii care să și-i amintească pe cei morţi?

— Și sunt?

— Bineînţeles, oricine poate numi paisprezece morţi. Dar suntem bocitori dezorganizaţi, astfel încât mulţi sfârșesc prin a și-l aminti pe Shakespeare și nimeni nu ajunge să și-l amintească